Praf magic în stânga, manipulare și mesaje rasiste în alta
A fost cam agitată ultima perioadă. Hop o durere fizică, hop alta emoțională și uneori nici nu știi care e mai aprigă.
Luna aprilie a însemnat ca-n aceeași săptămână să îmbrățișez un nou-născut, dar și să-mi treacă viața prin fața ochilor, la o înmormântare a unui bun prieten de familie. „Să trăiască mulți ani fericiți” am tot cântat sâmbătă minunatei fetițe și „Să trăim să-l pomenim” plângeam duminică. Vorba cântecului „Viața asta-i scurtă tare, cât ai mirosi o floare” îmi devine tot mai profundă pe an ce trece.
Cu tot amalgamul ăsta de emoții, plus niște investigații medicale mai minuțioase, am ales să mă retrag din online. Nu că aici nu e bine, dar prea superficial îmi părea totul și-mi era teamă că voi cădea și eu în plasa artificialului. Aici, în acest spațiu virtual, ies la suprafață reușitele, fericirile ori, și mai grav, tristeți prezentate cu interes. Praf magic în stânga, manipulare și mesaje rasiste în alta – înfricoșător!
Debusolată, confuză și parcă fără poftă de viață, i-am scris atunci Larisei Cepoi. Cică „a cere ajutor este o superputere” și eu am simțit că asta e tot ceea ce trebuie să fac. Câteodată, viața ne pune față-n față cu provocări și decizii care ne pot schimba parcursul. Când ne confruntăm cu aceste momente, avem nevoie de un ghid, un acel cineva care să ne sprijine în a ne găsi propria claritate. Aici intervine puterea coachingului.
Despre Larisa eu v-am tot povestit, cu ea pornind acea colaborare frumoasă pe partea de dezvoltare antreprenorială, însă de data asta a fost diferit. Recunosc, m-a ajutat și faptul că ședința a fost fizică, într-o atmosferă relaxantă și cu un cappuccino în față.
Vezi și: Jurnal de antreprenoriat
– Pe unde mai ești, Natalia?
– Oleacă prin spital și mai mult prin tristețe, Larisa. Nu știu de ce. De fapt, știu, dar mi-e greu să scot tristețea din mintea mea.
– De ce să o scoți?
– Pentru că tristețea nu e despre mine. Eu sunt cea care mereu vede partea plină a paharului, găsește soluții la orice și sunt plină de energie. Totodată, îmi dau seama că e un soi de burn out, însă nu știu cum să ies din el. Și iată iar devin tristă.
– Dar ți-ai dat timp și voie să fii tristă? Tristețea este o parte naturală a vieții noastre și trebuie să o tratăm ca atare. Mai ales că trăim într-o lume în care suntem invadați de mesaje care ne spun cum să fim fericiți și cum să evităm tristețea cu ajutorul diverselor soluții rapide. Adevărul este că tristețea e o emoție fundamentală, la fel de importantă precum bucuria sau furia. Tu ești într-un plin proces de aprofundare în propriile tale emoții. Vrei să facem un exercițiu din coaching dedicat emoțiilor?
– Hai!
M-am întors în online. Îmi dau seama că vocea mea virtuală poate face schimbări semnificative, iar proiectele mele din ultimul deceniu îmi sunt o dovadă clară. 9 ani în urmă, atunci când puterea Facebook-ului încă nu era atât de mare, am reușit să adun 10 000 de euro, în parteneriat cu un ONG din SUA, pentru a renova o secție de pediatrie dintr-un mic orășel din Moldova. (Cine încă nu a auzit de Pilula Dulce?) Apoi am pornit o serie de evenimente dedicate părinților conștienți din Nisporeni, Ungheni și Ialoveni, apoi m-am apucat să promovez integrarea diasporei noastre în Irlanda, păstrând deopotrivă și tradițiile noastre în casa virtuală. Oare are ecou vocea mea? Or fi milioane de frici în capul meu, la pachet cu sindromul impostorului, însă rațiunea, logica-mi confirmă că eu pot fi acea gură de inspirație, iar dacă o singură persoană va spune că eu am ajutat-o, deja dorm mai bine.
Vezi și: Despre mine
M-am întors în online și-mi permit să fiu vulnerabilă. Când m-am retras, aveam planul să revin doar când mă simt bine. Că de ce i-ar trebui cuiva tristețea mea? Oare nu sunt suficiente probleme-n fiecare casă, fiecare cap? Dar hei! Până și tristețea mea poate fi de ajutor. Măcar unei singure persoane, nu?
Așadar, primiți-mă-n ecranele voastre și cu mai puțin entuziasm. Cine știe? Poate exact în perioada asta voi învăța și cele mai prețioase lecții de viață.
P.S.1: Eu am apelat la Larisa pentru că am încredere în cunoștințele și expertiza sa, însă voi, cei care citiți acum aceste rânduri și sunteți cu stări asemănătoare – apelați la cine doriți. Important să acționați. Că vorba aia „a cere ajutor e o superputere”.
P.S.2: Totuși, unele dureri rămân doar ale mele. De exemplu, cele fizice. Le țin să le tratez. Poate numai după asta voi avea puterea să scriu despre ele. Mulțumesc pentru înțelegere.
Cu gânduri bune, uneori mai vesele, alteori mai triste,
Natalia
