[schimonosire intenționată pentru a păstra autenticitatea dialogului]
– „Eu știu că tu volbești lomâna în Ilanda! Și eu volbesc lomâna. Și mama mea, și tatăl meu, și bunica mea.” – mă întâmpină în fața casei din sudul Dublinului o pitică blondă, cu un accent puternic englezesc și ochi curioși.
– „Așa este!” – îi răspund. „Și eu vorbesc română. Pe tine cum te cheamă?” continui discuția cu o senzație că știu această fetiță din totdeauna.
– „Eu sunt Sophia și ea este sora mea Freya, iar ea e bunica noastră. Ai venit să o cunoști pe ea?”
Bunicăi Olga i s-au îmbujorat obrajii când ne-a văzut. Ne-a așteptat cu masa pusă și a ținut neapărat să gustăm măcar un pic din bucatele-i ardelenești și moldovenești: „Ginerele e din România. Deja știu pe din afară cum se face tochitura din Ardeal!”
O casă mare, cu desenele nepoțelelor expuse-n bucătărie și living-ul transformat într-o sală de gimnastică atât pentru fetițe, cât și pentru bunica Olga – brusc s-a umplut cu un zumzet de oameni fericiți.
Olga Cernat – mama Rodicăi și a Elenei, bunică de 6 nepoți, originară din orașul Ialoveni, Republica Moldova, de profesie contabilă, în septembrie împlinește 69 de ani. De 21 de ani este plecată în străinătate. Unul din cele mai mari regrete e că nu a putut petrece mai mult timp cu primii nepoți și tocmai din acest motiv s-a dedicat 100% celor mai mici. Ultimul nepot are 10 luni.
ITALIA
18 ani a fost în Italia. Nu a vrut deloc să plece, dar îi era prea greu financiar. „Aveam gândul să plec mai înainte, dar am așteptat măcar un pic să crească Elena – fata mai mică, iar fata mai mare abia născuse primul băiat. Rodica mă tot ruga să rămân eu cu nepoții și să plece ea, dar nu, i-am zis că nu poți lua ciobanul de la oi ca să ne hrănim noi. Mai ales că Elena era încă la școală.”
Bunica Elena face parte din generația Curaj, așa cum îi numesc eu pe cei care au traversat mii de km de la începutul anilor 90′ în condiții extrem de grele numai să ajungă într-o țară în care pot să trăiască, nu doar să supraviețuiască. Ea nu a plecat în Italia pentru o nouă aventură/schimbare/din curiozitate, cum se întâmplă astăzi. Bunica Olga a plecat pentru a avea cu ce să-și hrănească familia. Potrivit Biroului Național de Statistică, din 1991 și până în 2022 populația Republicii Moldova s-a redus cu 1,5 milioane de locuitori.
„De-ai ști cât de mult îmi pare rău că primii nepoți au crescut fără mine. E foarte dureros. Vedeam și la alte femei cu care lucram împreună în Italia că făceam toate aceeași greșeală: încercam să acoperim lipsa noastră, să domolim dorul trimițând bani. Dar nu, ei (n.r. nepoții) au nevoie de căldura, dragostea de la bunici. Dac-aș fi avut de ales …” – nu-și termină gândul bunica Olga că Freya o întrerupe, nerăbdătoare să facă împreună pizza.
IRLANDA
Are 3 nepoți în Moldova și 3 în Irlanda. În 2020, în plină pandemie, a decis să vină în Irlanda, pentru a o ajuta pe Elena cu copiii. Sofia avea atunci aproape 3 ani, Freya – un an jumătate, apoi a apărut Adrian și uite așa i s-a umplut programul. Are un job part-time de seară, însă responsabilitatea mare oricum îi sunt nepoții.
Bunica Olga: „Am fost și eu mamă la rândul meu și, ca toate mamele, eram mereu ocupată. Nu aveam timp să stau cu copiii mei. Am muncit chiar și-n trei locuri în paralel. Azi, ca bunică – le-aș da tot timpul din lume nepoților mei. Elena mă mai dojenește, zice că îi alint prea mult, dar eu mă hrănesc cu fericirea lor. Că și Elena, și Adi sunt foarte ocupați, eu îi înțeleg, cunosc deja această etapă a vieții la care ei se află. Însă timpul e prea prețios și eu pot doar să mă bucur că pot fi alături de nepoții mei.”
Rutina bunicăi este aproape aceeași în fiecare zi: îmbrăcat/hrănit/dus la școală fetițele (în caz că Elena ori Adi nu reușesc) și apoi trebăluit prin casă, în brațe cu bebe Adrian. Serile ori weekend-urile – timp obligatoriu pentru citit povești. Cărțile în română le ia fie din Moldova, ori de câte ori ajunge, fie de la cuscrii din România, fie de la bibliotecile irlandeze. Spune că prin citit ea reușește să se conecteze cu nepoatele cel mai bine. Ei bine, și prin gătit.
Când eu și Vlad am ajuns la ei acasă, mezinul Adrian (10 luni) avea febră și, deși bunica era foarte implicată în discuția noastră, tot făcea pauze să verifice cum se simte Adrian. S-o fi gândit oare bunica Olga că la aproape 69 de ani va îngriji un bebeluș?
Rugată să îmi spună care, în viziunea ei, ar fi 3 lucruri obligatorii pe care nepoții săi din Irlanda trebuie să le cunoască atunci când vorbesc despre identitatea lor, bunica Olga a enumerat:
1. Originea – că suntem și moldoveni, și români;
2. Limba română, indiferent de accent;
3. Tradițiile românești și moldovenești – fie mâncarea, fie portul.
De 3 ori am întrebat-o pe Sophia (azi are 6 ani) din ce țară îi sunt părinții și de 3 ori răspunsul ei a rămas neschimbat: „Mama din Moldova, bunica din Moldova și tata din Lomânia”, iar mie mi-a fost clar că fără bunica pentru ea familia nu ar fi completă. Și ea, și sora sa, și fratele de doar 10 luni cresc într-o țară în care pe o singură stradă cu 15 case pot fi minimum 15 naționalități. În cazul lor, bunicii nu vin în viața nepoților doar cu aceste legături emoționale puternice, ci și drept contact direct cu rădăcinile neamului în care s-au născut.
„Știi, bunicul meu ale în Lomânia mulți melci, multe plante și mulți copaci”, povestește entuziasmată Sophia, „da’ pisica mea din Moldova ale bebeluși!”, continuă Freya ambelor fete citindu-li-se entuziasmul în ochi când vorbesc despre cealaltă lume. „Elena și Adi vorbesc mai mult în engleză cu copiii și eu le-am spus: nu, voi comunicați cum vreți, dar eu voi vorbi cu ei în română pentru că vreau ca ei să știe de unde au venit și care este identitatea lor”, spune răspicat bunica.
Cu părul nins și mâini muncite, bunica Olga îmi spune mândră că-n septembrie va împlini 69 de ani, însă vârsta nu-i este deloc o piedică pentru gimnastica obligatorie de dimineață. „Dacă nu fac măcar un pic de sport, nu-mi găsesc locul”, ne spune bunica în timp ce se pregătea să ne arate câteva din exercițiile preferate.
„Oare ați putea să-l molipsiți și pe tatăl meu să facă gimnastică? El mereu se plânge că-l doar spatele, dar nu face deloc mișcare”, zice fotograful Vlad, vizibil surprins de cât de energică este bunica noastră.
După 2 ore de gălăgie frumoasă, dar și o masă copioasă, ne-am luat rămas bun. Bunica Olga a rămas cu obrajii la fel de îmbujorați, ochii la fel de duioși, iar Freya și Sophia la fel de curioase. Ele – fetele crescute cu două mame; ele – mamele fiicelor. Nu știu cât de mult fetițele conștientizează azi cât de norocoase sunt ele că o au pe bunica Olga alături, dar cu siguranță toți acești ani petrecuți împreună sunt de poveste. Pentru că au o „bunică din povești”.
___________
Textul face parte din campania de dor „Ca bunicii din povești”, proiect inițiat de Natalia Luncaș-Ionel în parteneriat cu Ambasada României în Irlanda, organizația non-guvernamentală „Romanian Community of Ireland” și fotograful Vlad Bodarev. Menirea acestei campanii este să onoreze toți bunicii din diasporă, nu doar cei 10 participanți la interviurile noastre, mulțumindu-le astfel pentru impactul imens avut asupra identității nepoților din diasporă. Fiind cât mai prezenți în viețile noastre, bunicii ne reconfirmă rădăcinile întregului neam.
Toate drepturile de autor pentru text aparțin Nataliei Ionel, iar pentru fotografii – lui Vlad Bodarev.
Campanie de dor, dedicată bunicilor
din comunitatea vorbitoare de română din Irlanda
în parteneriat cu:
Autor fotografie: Emmanuphotography
