Dansează Călușarii, coase haine tradiționale nepoțelelor, le povestește despre relieful României și visează să fie terapeut ABA. Până la ai săi 55 de ani o fi trecut prin multe, însă toate provocările vieții nu au făcut decât s-o întărească pe fiica, mama, bunica și femeia Liliana.
„Sunt o femeie liberă și cu sufletul împăcat”, mi se prezintă bunica Elena Liliana Mihai, originară din orașul Băicoi, jud. Prahova, România. S-a căsătorit la o vârstă fragedă, iar experiența de a fi mamă i-a descoperit puteri neștiute. De 5 ani este în Irlanda, alături de fiul, fiica și cele 2 nepoțele care locuiesc în Dublin. Cu doar o săptămână înainte de interviul nostru i se născuse și a treia nepoțică, de la fiica din România.
„Nu am avut de ales, trebuia să fiu puternică. Ce altceva faci când rămâi singură, cu doi copii? Bineînțeles, am avut familia mea care mereu m-a susținut, dar asta nu-mi anula singurătatea.” S-a căsătorit prima dată la 17 ani și la scurt timp a divorțat. 2 încercări de a fi căsătorită i-au confirmat că totuși singurătatea e mai prietenoasă cu ea. „Libertatea pentru mine înseamnă control în decizii, să nu fiu comandată de nimeni.” Nu-i place să vorbească despre acea parte din trecut pentru că, spune bunica Liliana: „accept ce s-a-ntâmplat ieri și am grijă la ce fac mâine”. „Decizie respectată!” – i-am zis.
„Am 3 copii: două fete din prima căsnicie și un băiat din a doua. Pentru mine copiii niciodată nu au fost un impediment. Am continuat ceea ce vreau să fac, ba chiar m-au motivat să ajung mult mai departe. Sincer îți spun că sunt azi cu sufletul împăcat de unde am ajuns și ce fel de copii am. Am trecut prin multe provocări, însă nimic nu m-a împiedicat din a-mi iubi copiii și a-i proteja necondiționat, mereu.”
Nici n-am intrat bine în casă că mirosul de ceva gustos, care încă fierbea pe plită, ne-a inundat nările. Doamna Liliana a gătit special pentru noi: „mâncăm și apoi interviul, da?” Ea habar n-avea pe cine urmează să întâlnească, însă știa că trebuie să ne întâmpine cu sarmale românești. „Sigur sunt din alea cu multă carne și puțin orez”, îmi șoptește colegul Vlad, noi ambii fiind din Republica Moldova unde raportul de carne/orez printre frunzele de viță de vie ori varză murată e invers. „Ei, și chiar nu reușim să stăm la masă? Atunci lasă că vă dau acasă”, insistă bunica Liliana.
Ne-am grăbit și-mi pare rău. Ochii mari și verzi, un pic triști sau confuzi au atât de multe de povestit. „Am un mare vis: să fiu terapeut ABA. Și ce dacă am 55 de ani? Eu atât de mult am studiat până acum din acest domeniu, am citit și nu din simplă curiozitate, dar chiar mă pasionează. Am și o prietenă, tot bunică, nepoțelul căreia are autism și îmi place enorm să lucrez cu el. Urmează să fac curând și un curs de terapie și, dacă mă va ajuta Domnul, poate voi reuși să ajut comunitatea românească din Irlanda prin implicarea mea.”
Notă: Terapia ABA este o formă de tratament care se adresează persoanelor diagnosticate cu autism și tulburări asociate. Implică identificarea comportamentelor inadecvate și corectarea lor prin intermediul unor tehnici specifice. (Vezi helpautism.ro)
Până a veni în Țara Smaraldului, doamna Liliana povestește că a lucrat în contabilitate. „Daniela, fiica mai mare care deja de 10 ani e în Irlanda, a insistat și m-a rugat mult timp să vin la ea, dar eu tot refuzam pentru că știam că mă voi schimba într-o … bunică. Eu sunt o fire super activă și-mi era teamă să nu devin o doamnă plictisitoare, mereu obosită și bolnavă, iar boli eu am destule, Slavă Domnului. Îmi plăcea foarte mult ideea de a fi aproape de ea și nepoțelele mele, însă eu mai am un băiat care atunci era încă în liceu și n-aveam cum să-l las. Am încercat mereu să țin pasul cu frumosul meu adolescent. Apoi m-am gândit că dacă eu și Darius venim împreună, suntem toți câștigați: băiatul va învăța la școală în Dublin, oportunitățile fiind mult mai mari, iar eu mă voi bucura de nepoțelele mele. Trebuie să-ți zic că sunt foarte fericită că am luat această decizie. Ce n-am putut face cu copiii mei, îmi reușește acum cu nepoatele.”
– Observ că nepoțelele vorbesc foarte bine limba română. Cine insistă mai mult în familie?
– Toți, bineințeles. Și eu, și fiica, și ginerele. Noi citim în română, Antonia, nepoata mai mare face chiar și lecții online de matematică mentală cu o școală din Republica Moldova și în casa noastră e regulă sfântă că vorbim doar în română.
– Dar conexiunea cu România cum e? Cât de des mergeți acasă?
– Cel puțin o dată pe an. Și de fiecare dată încerc să le creez câte o experiență inedită. Vara trecută, de exemplu, am rugat o prietenă să cumpere niște găini special pentru nepoțelele mele. Că eu stau la bloc și nu aș avea unde să le arăt așa ceva, dar eu vreau ca ele să cunoască România aia interesantă și autentică.
– Ce credeți că este obligatoriu ca ele să cunoască despre România?
– Cât de frumoasă este. Dar să nu rămână la cunoscutul din poze, ci și să călătorească prin toată țara. Eu le mai arăt fotografii cu munții, le povestesc cum Timișoara a fost primul oraș iluminat din toată Europa ori că chipul lui Decebal este cea mai mare sculptură realizată în piatră vreodată pe tot continentul nostru. Eu acum le povestesc și abia aștept să și călătorim împreună, când vor fi mai mari și vor înțelege mai multe.
O fi sau nu sărbătoare, bunica Liliana dansează prin casă cu nepoțelele Călușarii – un dans tradițional românesc. Au improvizat și bețele, și costumele și hai la învârtit prin casă. Muzica, de fapt, îi adună la aceeași masă, Antonia și Annabelle cântând la pian și la vioară. Drept că după o horă-două bunica Liliana e nevoită să se așeze, având niște probleme mai grave de inimă, însă poate continua să le aplaude și de pe canapea. „Să știi că dragostea într-o familie există dacă se depune efort pentru ea. Nu a fost ușor să iau decizia să vin în Irlanda, însă pentru copiii mei fac orice.”
Îmi doresc foarte mult ca nepoțelele mele: Antonia, Anabelle și Anastasia, pe care le iubesc mai mult decât pe oricine să fie cu credință în Dumnezeu și cu inima, și cu sufletul, să respecte pe ele înseși și pe cei din jur. Mi-aș dori mult să aibă facultăți, studii superioare, însă asta va fi alegerea lor personală. Important să fie oameni buni, să nu uite de unde au pornit, limba română și tradițiile noastre. Eu nu știu cât voi mai sta în Irlanda. Eu când am venit, nu știam pentru cât timp vin, însă îmi asum că sunt unica bunică pentru Anabelle și Antonia și datorită lor am ajuns să iubesc și ploaia. Vreau din tot sufletul să îmi pot ține copiii împreună, indiferent de țară. Dacă voi reuși să o conving și pe Cătălina, fiica din România să se mute în Irlanda, atunci pot să îmbătrânesc liniștită oriunde.
______________
Textul face parte din campania de dor „Ca bunicii din povești”, proiect inițiat de Natalia Luncaș-Ionel în parteneriat cu Ambasada României în Irlanda, organizația non-guvernamentală „Romanian Community of Ireland” și fotograful Vlad Bodarev. Menirea acestei campanii este să onoreze toți bunicii din diasporă, nu doar cei 10 participanți la interviurile noastre, mulțumindu-le astfel pentru impactul imens avut asupra identității nepoților din diasporă. Fiind cât mai prezenți în viețile noastre, bunicii ne reconfirmă rădăcinile întregului neam.
Toate drepturile de autor pentru text aparțin Nataliei Ionel, iar pentru fotografii – lui Vlad Bodarev.
Campanie de dor, dedicată bunicilor
din comunitatea vorbitoare de română din Irlanda
în parteneriat cu:
Autor fotografie: Emmanuphotography
