Bocetul pestriț

„Pozitivitatea este o alegere, iar alegerile ne definesc.”

Zărisem zilele trecute această frază (în engleză) pe unul din panourile publicitare din Dublin și-am zâmbit: atât de bine mă caracterizează. Atât de bine încât recent am avut luni întregi când am devenit cea mai negativistă persoană. Nu, nu era nici depresie, nici burn out, ci îngrijorare ajunsă la cote maxime, amestecată cu o vină imensă de fiecare dată când zâmbeam.

Când eram însărcinată cu Bogdan (2014), începuse războiul în Crimeea. Țin minte foarte bine cum urmăream știrile cu sufletul la gură, rugându-mă să se oprească totul. Apoi ne-am obișnuit cu noua realitate de atunci, făcându-ne în paralel planuri de emigrare. În 2016 – Pa, Moldova! Dia Dhuit, Ireland!

Parcă era totul liniștit …

În 2022, fiind însărcinată cu Dragoș deja, cu suficiente complicații privind sănătatea mea și a copilului despre care nu se vorbește aici, mă trezesc cu știri despre Kievul bombardat pe 24 februarie. Era suficientă pandemia să agraveze îngrijorările mele, însă războiul … m-a adus în stare de un doliu sec pentru tot ce se întâmplă în Ucraina și neputința mea de a schimba ceva.

Pe de o parte, eram fericită că urmează să nasc un nou copil. Apoi vedeam femeile din subsolurile Kievului cu nou-născuții în brațe și mă simțeam vinovată că eu sunt în siguranță. Și boceam.

Pe de altă parte, eram furioasă când aflam că tot mai mulți din cunoscuții mei din Irlanda susțin războiul, îl justifică și chiar laudă „leadership-ul lui putin”. La fel ca și pandemia, războiul a demonstrat cât de ușor pot fi manipulați oamenii. Durerea mea e că în cazul războiului sunt atât de multe dovezi cu sânge că oamenii nevinovați mor, femei și copii (!!!) – violați, țară distrusă, iar moldovenii fericiți din Irlanda în continuare spun că „așa trebuie” ori „asta-i karma”. Ei tuț karma ta! Și bocesc.

Apoi am născut. Am bocit de durerea nașterii, apoi de fericirea copilului pus pe pieptul meu. Am bocit de frica sănătății mele și a lui Dragoș, apoi de liniște. Am bocit de binecuvântarea simțită că am un copil sănătos, apoi de ura pe „animala” (că om nu-i) care a violat un bebeluș de 2 luni.

Trăiesc într-un bocet. Și știu că nu-s unica. Vecinii mei ucraineni bocesc în continuu. Și ori de câte ori ne întâlnim bocim împreună: și de furie, și de frică, și apoi de drag de copilul meu. Dragoș le-a adus și lor liniște.

Scriu acest text după un bocet amestecat și cu îngrijorare, și cu fericire, alăptându-l pe Dragoș. Nu am mai cunoscut astfel de bocete pestrițe până acum, dar am învățat să le accept. Îmi permit să fiu furioasă și îngrijorată pe tot ce se întâmplă, alegând totodată și să mă bucur de binecuvântarea de a avea copiii mei alături.

„Alegerile ne definesc” spuneam mai devreme și pentru că eu nu pot alege doar pozitivitatea în ultima perioadă, mă mulțumesc cu bocetele pestrițe.

Acestea, de fapt, mă și motivează să mă ridic și să încerc să continui să fac ceva bun pentru cei din jurul meu. Numai de-o fi pace-n lume!