"Acasă e un sentiment” (de Elena Robu)

Acasă este acolo unde e familia, iar sărbătorile sunt pline de lumină și căldură alături de cei dragi.

Interviu realizat de Elena Robu

După 18 ani de cân a ajuns în Irlanda, Ludmila Buzdugan își vede visul împlinit. De sărbători are în jurul mesei toți copiii și nepoții, iar asta o face să fie împlinită. Special pentru ei are grijă să păstreze cu sfințenie tradițiile pe care le-a învățat, la rândul său, de la părinți. Așa că nici în acest an Paștele nu a trecut fără cozonac, Pască și ouă roșii.

… Când lacrimile au luat locul tradiționalelor urări „La mulți ani!”, „Crăciun fericit!” sau „Paște fericit!”

Ludmila: „Am sărbătorit de 18 ori Crăciunul și Paștele aici, în Irlanda. Mereu avem supra-încărcată masa de sărbătoare cu bucate tradiționale, așa cum obișnuiam și acasă. Nu a fost o excepție nici sărbătoarea din acest an. Nepoțeii așteptau cu nerăbdare să participle la vopsitul ouălor, ca a doua zi dimineață să spele fața cu apă sfințită la Bobotează în care am mai pus și două ouă: unul roșu și unul alb, nevopsit. Ei, de fapt, erau încântanți să strângă bănuții care erau în bol. Nurorile și soțul au fost la biserică, au sfințit Pasca, iar dimineață ne-am așezat cu toții la masa de sărbătoare.”

Ludmila Buzdugan mereu și-a dorit să aibă familia alături, exact așa cum se întâmpla atunci când era acasă, la părinții ei. Era regulă că pe masă se aranjau 25 de farfurii pe masa și exact atâta lume se aduna. A avut parte, însă, de atât de multe sărbători când lacrimile au luat locul tradiționalelor „La mulți ani!”, „Crăciun fericit!” sau „Paște fericit!”.

Ludmila Buzdugan

Acum 20 de ani când a ajuns în Irlanda nu a fost deloc ușor. Atunci nici nu bănuia că va rămâne. A venit împreună cu soțul pentru a munci și a le face un rost copiilor, rămași pe atunci în Moldova.

„Țin minte ca azi ziua în care am ajuns în Irlanda. Cred că a fost una dintre cele mai grele din viața mea. Mă copleșeau emoțiile. Aveam inima frântă că mi-am lăsat cei trei copii acasă: fiica și fiul cel mare, studenți ambii și feciorul mic, Daniel, care avea doar 5 anișori. Știam cât de greu o să le fie. Fiul cel mare, la 18 ani, a devenit mamă și tată pentru frații săi. Era dureros, dar nu aveam de ales atunci. Nu am găsit altă soluție pentru a putea să-mi ajut copiii să învețe și să-și croiască un drum în viață. Avem niște copii ascultători și minunați”, își amintește Ludmila.

A îndrăgit Irlanda din prima. Ajunsă aici, împreună cu soțul, avea un job asigurat de contractul în baza căruia a fost deschisă și viza. De asemenea, administrația fabricii la care au început să lucreze le-a oferit și cazare. Munca era istovitoare, dar nu uitau pentru nicio clipă de ce au venit aici și asta i-a ajutat să meargă înainte.

Ludmila: „Irlanda ne-a cucerit cu frumusețea, verdeața, prospețimea și curățenia ei. Oamenii sunt foarte receptivi și binevoitori. În acea perioadă (n.r. 1999), țara era deschisă pentru imigranți, însă nu pentru moldoveni, deoarece nici Moldova, și nici România nu erau țări membre ale UE. Ca să venim și să rămânem în Irlanda aveam nevoie de contracte de muncă așa că eram nevoiți să acceptăm joburi mai puțin plătite și deloc plăcute. Făceam curat prin băi, iar soțul dormea uneori doar 2 ore pe noapte. Chiriile erau scumpe, dar acum sunt și mai scumpe. Făceam economii și locuiam împreună cu cineva. Lucram la mai multe joburi ca să putem să rezistăm și copiii acasă să-i întreținem.”

În contractul de muncă era indicat locul de muncă și perioada. Erau legați de job și era greu să ajungă acasă de sărbători. Erau legal în Irlanda, dar libertatea era limitată și pe undeva constrânsă de contractul de muncă. După un an de Irlanda, au decis să-și aducă fiul cel mai mic alături de ei. Nu a durat mult. La câteva luni distanță, fabrica, la care Ludmila lucra cu soțul, s-a închis. Culmea, și casa în care locuiau a fost scoasă la vânzare așa că au fost nevoiți să trimită copilul înapoi în Moldova. Abia după 8 luni au reușit să se pună pe picioare și fiul cel mic a revenit în Irlanda. A mers aici la școală, iar asta urma să cântărească mult asupra deciziei de a se întoarce acasă ori a rămâne în Irlanda.

Ludmila: „Daniel a mers în clasa I în Moldova, dar a terminat anul aici, în Irlanda. Ne-am pornit de acasă pentru 2-3 ani până termină copiii facultatea. Prin 2008-2010 chiar ne gândeam tot mai des să revenim acasă. Aveam o casă care ne aștepta. Îmi lipsea foarte mult munca de professor, munca pe care o iubeam enorm. Aici, în Irlanda, lucram mai mult pentru bani, fără mare satisfacție. Apăruse însă o altă problemă. Băiatul cel mic aproape că nu vorbea limba română, iar de scris – nici atât. Ce să facă în Moldova? Așa că am decis să mai rămânem până termină Daniel școala. Așa am zis atunci.”

Viața le era împărțită în două. Doi copii în Moldova, căsătoriți deja, iar pe nepoței îi vedeau doar o dată pe an, plus un copil în Irlanda. Săptămânile petrecute alături de nepoți erau săptămâni de fericire, de liniște sufletească și de dor împlinit. Apoi urmau zile, săptămâni, luni de dor, griji și multă muncă. Gândul că în curând se vor întoarce acasă și vor fi din nou o familie le mai alina suferința.

Ludmila Buzdugan: „Se spune că Dumnezeu râde atunci când omul își face planuri. Așa a fost și cu noi. Am rămas doar cu planul și dorul. Am plecat pentru copii și am rămas aici tot pentru copii. Abia în 2012, când fiica și nepoții au venit în Irlanda, dorul de casă s-a mai potolit. Au venit doar în vacanță, dar au îndrăgit această țară și au decis să rămână. Peste un an a venit și fiul cel mare, iar bucuria noastră nu avea margini. În sfârșit suntem o familie, iar Irlanda este acasă. Acum nu cred că aș putea să-mi las copiii și nepoții și să mă întorc. Aș reveni în Moldova, dar numai dacă ar reveni și copiii. Acasă nu mai este un loc anume. Este doar un sentiment.”

Ludmila Buzdugan spune că nu regret nicio clipă decizia de a veni în Irlanda și, dacă ar fi să poată alege, tot pentru Irlanda ar opta deoarece aici vede un viitor frumos pentru copiii ei.

Ludmila: „Toată lumea crede că viața este pentru a acumula obiecte și lucruri, uitând că scopul vieții este de a acumula emoții, zâmbete și momente fericite. Cel mai frumos cadou pe care îl poți face este timpul tău. Pentru că dăruiești o bucată din viața ta pe care nu o vei mai lua niciodată înapoi și care le va rămâne celor dragi în amintire pentru totdeauna!”