E de la Onești, nu Humulești, a fost militar și nu învățător, n-o fi neam cu Ion Creangă, dar cu siguranță bunicul Nicu e un povestitor la fel de bun. Cu el e imposibil să stai la masă 10 minute și să nu râzi de măcar 10 ori. „Lasă nebuniile și fii mai serios”, îl mustrează soția, arătând cu coada ochiului spre nepoțica ce nu scapă niciun cuvințel, iar bunicu-i răspunde, taman ca-n poezia Emiliei Plugaru: „cât e nepoata lângă mine, ca un copil mă simt și eu.”
Nu exagerez când spun că bunicul Nicu este comoara proiectului „Ca bunicii din povești”. Greu l-am găsit, foarte greu l-am convins, dar vai! Ce basm de om este. Îmbrăcat la patru ace în costum tradițional românesc, bunicul ne-a deschis ușa, și-a ascuțit mustața și hai la taifas. Îi place să vorbească, să călătorească și, văzându-l cum se jucau în brânci cu nepoțica Emma, nici n-ai spune că acest om cândva era printre cei mai duri bărbați din România.
„Mă numesc Melinte Olteanu Nicolae, sunt originar din Onești, jud. Bacău, România, născut în 1967 pe 8 aprilie. În anul 1989, când a fost revoluția, eu am intrat în școala militară. După absolvire, am primit gradul de locotenent și am fost repartizat în Covasna. Acolo am lucrat până la pensionare, primind grad de Căpitan. În Irlanda am venit cu gânduri mari: să-mi ajut copilul și să-mi învăț nepoata să cânte muzică populară. Marele meu vis: să o văd dansând pe o scenă mare horele noastre românești.”
După 22 de ani lucrați în militărie și pensionat la doar 39 de ani, Căpitanul Nicolae Melinte Olteanu a decis să mai facă o facultate. (N.r.: vârsta de pensionare în cazul militarilor se calculează diferit, în funcție de experiența acumulată.) La 40 de ani a redevenit student, iar noua licență i-a deschis ușile spre alte proiecte profesionale, dar care implicau seriozitate la fel de mare. Avea un proiect european concentrat pe dezvoltarea competențelor profesionale în rândul adulților, lucra cu peste 1600 de persoane în calitate de coordonator de proiecte, dar, atunci când unica lui fiică a avut nevoie de ajutor, și-a dat demisia, și-a lăsat casă, masă și a venit la ea, în Țara Smaraldului.
Ori ne adunăm forțele să devenim mai puternici, ori râdem.
În timp ce vorbește, bunicul Nicu tot bate ritmic cu mâna în fotoliu și tinde să încline capul spre dreapta, semn că, bănuiala mea, n-aude bine cu urechea stângă. Abia spre finalul întâlnirii aflu că aveam dreptate și că, de fapt, e specific militarilor să aibă probleme de auz, mai ales după atâția ani de muncă.
„Nu am avut întotdeauna numele complet Nicolae Melinte Olteanu. Pe ultimul l-am luat când m-am căsătorit cu soția, din respect față de socrul meu. El băieți nu are, însă e un om atât de cumsecade că trebuie să i se ducă numele mai departe-n lumea asta”, ține să precizeze bunicul Nicu. Chipu-i este o invitație continuă la zâmbet și viață veselă, iar eu pot doar să-mi imaginez ce viață frumoasă e în casa acestei familii. „Inițial, când am ajuns în Irlanda, a fost un șoc și pentru mine, și pentru soția Anca. Nu are treabă cu ploaia, ci cu lipsa de activitate. Noi doi aveam programul plin în România și când colo, aici zero socializare, fără prieteni, cu dor de grai. Fiica mai trecea și ea printr-o perioadă mai grea și n-am avut încotro: ori ne adunăm forțele să devenim mai puternici, ori râdem”. Ce alternativă mai e și asta, nu?
Prin Irlanda călătorește obligatoriu în fiecare weekend, cunoaște deja insula aproape ca pe propria palmă și, chiar dacă potrivit bunicului Nicu natura în România e mult mai frumoasă, aici îi place respectul oferit față de natură. „Să vezi că aici oamenii nu sunt încruntați, merg ori aleargă veseli pe stradă, nu sunt nervoși de parcă ei chiar nu au probleme. De 2 ani conduc, sunt șofer în Irlanda și-mi crește inima când văd cât de politicos îmi arată un alt șofer să trec la dreapta, de exemplu. În România niciodată nu vei scăpa de claxoane, de ce fel de politețe să mai vorbim?”
Căpitanul Nicolae este acel bărbat despre care cântă „Holograf”. Puternic, inimos, perseverent, respectuos și cu multă, dar multă dragoste pentru cele 3 femei din viața lui: soția Anca, fiica Alexandra și nepoțica Emma. Cu ele și pentru ele râde și plânge. Și pâine coace. „Eu niciodată în viața mea n-am mâncat pâine din comerț, iar aici nu pot să mănânc pâinea din magazinele irlandeze și basta! Așa că mi-am sunat colegul bucătar din armată, mi-a spus rețeta și iată de 2 ani coc pâine.”
Nicu este full-time bunic. Dacă soția Anca și-a găsit între timp un job și din necesitate de a contribui la facturi, dar mai ales pentru comunicare, domnul Căpitan și-a dedicat tot timpul din lume Emmei. „Cred că aș plânge dacă aș vedea-o pe o scenă și o să mă strădui să o învăț muzica noastră populară. Are momente când îmi vine s-o mănânc, mă înțeleg de minune cu ea. Într-o seară, mă făceam că dorm și am rugat-o să-mi cânte ceva. Ea a început cu „nani, nani”, dar i-am zis că nu pot eu dormi așa. Am învățat-o atunci „Sunt o fată frumușică” și chiar dacă nu înțelege tot din cântec că încă amețește românește, îmi place cum pronunță și mă unge la suflet cu accentul ăsta. Eu o duc la grădiniță pentru 3 ore, timp în care eu mai gătesc, coc pâine, strâng în casă și fac sport, iar apoi toată după amiaza iar împreună. Să știi că nu a dormit fiica mea cum doarme copilul ăsta (n.r.: nepoțica Emma) cu mine: mă prinde strâns de parcă se înșurubează de mâna mea, se lipește de mine și eu stau așa, nici nu mă mișc chiar dacă-mi amorțește toată mâna. O mănânc de drag ce-mi este! Anulează toate năzbâtiile făcute mai devreme.”
Vorbind despre năzbâtii, bunicul Nicu își amintește că n-a fost deloc un copil de pus la icoană. Împuns de berbec a fost, cireșe a furat, la scăldat pe ascuns s-a dus, flori pentru fete a furat și tocmai cu această personalitate îndrăzneață a cucerit-o pe Anca. Pasiunea pentru tot ce înseamnă muzică și tradiții românești l-a adus și-n ansamblul de dansuri populare unde a dansat și recent, la ai săi 56 de ani. „Eu sunt un român simplu și nu-mi plac cuvintele pompase. Nu mi-e rușine că am fost țăran, nu mi-e rușine că am fost cu vacile la păscut. Eu aveam și o oaie dresată de mine: mergea numai unde îi spuneam. Eu chiar am avut parte de masa rotundă de la bunici și scaunul de lemn cu trei picioare. Mâncarea făcută de bunica mea era cea mai bună și poate într-o zi așa va povesti Emma și despre mine. Că de dragul ei am ajuns și pâine să coc.”
Chiar dacă locuiește acum în Irlanda, Căpitanul Nicolae Melinte Olteanu este în regim alert, fiind pregătit în orice moment să fie chemat în România. „Sunt rezervist și dacă e nevoie de mobilizare acasă, imediat mă duc. Că acum când bubuie peste tot, când războiul e la gradințele noastre, nu pot sta cu mâinile-n sân. Eu am venit aici, dar nu are nicio legătură cu responsabilitatea mea față de țară. România e țara unde m-am născut și nu cred că poți să o înlocuiești. Da, eu pentru România sunt pregătit oricând să mor. Așa cum și pentru fetele mele.”
______________
Textul face parte din campania de dor „Ca bunicii din povești”, proiect inițiat de Natalia Luncaș-Ionel în parteneriat cu Ambasada României în Irlanda, organizația non-guvernamentală „Romanian Community of Ireland” și fotograful Vlad Bodarev. Menirea acestei campanii este să onoreze toți bunicii din diasporă, nu doar cei 10 participanți la interviurile noastre, mulțumindu-le astfel pentru impactul imens avut asupra identității nepoților din diasporă. Fiind cât mai prezenți în viețile noastre, bunicii ne reconfirmă rădăcinile întregului neam.
Toate drepturile de autor pentru text aparțin Nataliei Ionel, iar pentru fotografii – lui Vlad Bodarev.
Campanie de dor, dedicată bunicilor
din comunitatea vorbitoare de română din Irlanda
în parteneriat cu:
Autor fotografie: Emmanuphotography
