Tot mai mică, tot mai mică,
Cât o floare, o furnică …
Nu există tristețe pe pământ, ci oameni care nu găsesc fericirea.
Cu chipul blând și vocea duioasă, bunica Elena este exact cât floarea ori furnica lui Vieru: micuță, plăpândă și harnică. Născută într-o familie cu 12 frați, ea a putut avea o singură fetiță. Mult s-a rugat, mult a așteptat alți copii, însă Cel de Sus a decis să-i dea, în schimb, 3 nepoți. În Irlanda a venit 8 ani în urmă, împreună cu soțul Dorel, pentru a fi alături de Lavinia, fiica lor care lucrează doctor oncolog în Galway, un oraș din vestul insulei de Smarald. Tot pe coasta de vest a fost înmormântat recent și Dorel.
Elena Drăgoi, originară din comuna Vidra, satul Poieni, jud. Alba, România, bunica lui David, Cristian și Ana. Pe 22 decembrie va împlini 60 de ani. Recunoaște că nu, nu se vede pentru mult timp în Irlanda, cu toate astea zice că va rămâne lângă nepoți atât cât o vor ține puterile. S-a cununat religios pe ascuns, în vreme comunistă și doar apropierea de Dumnezeu i-a adus liniște în suflet, așa cum a învățat-o din totdeauna mama. Special pentru întâlnirea cu mine, bunica Elena a îmbrăcat cele mai ales haine, cusute tot de ea, în stil tradițional ardelenesc.
Micuțele Doamne din Ardeal
„Eu am crescut fără curent electric, fără televizor sau alte minunății ce se găsesc azi la tot pasul. Eram săraci, dar niciodată n-am simțit asta”, își începe povestea bunica Elena. Pentru că-n casă era multă gălăgie, am ieșit să discutăm în grădină și, văzându-i corpul tremurând, nu-mi putea da seama dacă e de la frig ori doar emoțiile au cuprins-o. A rămas orfană de tată la doar 2 ani, 5 din 12 frați i-au murit, de pe masă de multe ori le lipseau merindele, însă mama Elenei a avut grijă ca toți copiii să fie mereu mulțumitori de cât și ce au.
„Tata a murit la 48 de ani, iar mama rămăsese văduvă la doar 44, cu un bebeluș de 2 luni în brațe, fratele meu mai mic. Noi locuiam într-o casă mică cu șindrilă, cu o singură cameră în care toți dormeam, la poale de munți, dar să știi că niciodată nu ne-am plâns. Cât a trăit, tata s-a ocupat cu lemnele: tăia singur și apoi vindea oamenilor, cărându-le de la casă la casă cu căruța trasă de 2 cai. După ce a murit, oamenii au venit să ceară de la noi banii pentru lemnele promise căci tata le luase „arvon” (regionalism: sumă de bani plătită anticipat în contul unor servicii). Pentru a scăpa de datorii, mama a trebuit să vândă caii și o vacă, lăsându-ne pe noi fără nicio sursă de mâncare. Ea a apelat și la ajutor social din partea statului, însă i s-a spus că va primi banii cu o singură condiție: să ne dea pe noi la orfelinat. Mama a refuzat.” La un an după moartea tatălui, a murit și frățiorul mai mic, din 12 copii rămânând doar 6.
Bunicăi Elena îi place să cânte. Așa-și exprimă ea fericirea, dar mai ales tristețea. Când avea vreo 10 ani, fiind foarte atașată de mama, a compus un cântec pe care și astăzi îl fredonează plângând. Erau cu toții la căminul cultural și ea s-a cerut să cânte pe scenă.
De-aș avea mamă și tată,
Aș întineri o dată, măi hai!
Mamă am și tată n-am,
Și-s copilă de sărman, ei hai …
Vai, tată, cum ne-ai lăsat,
Tu de noi te-ai îndepărtat!
Ne-ai lăsat închiși în casă,
Toți 7 pe după masă.
Când a coborât, oamenii îi întindeau bani, bomboane și alte pomene, însă ea nu înțelegea de ce le primește. „Ei ne vedeau săraci, însă eu eram fericită că am făcut-o pe mama să zâmbească. Ea nu știa de cântecul meu și m-a strâns atât de tare-n brațe că aproape mi s-a făcut rău. Să știi că cea mai fericită am fost când eram mică, săracă și lângă mama.”
Numai de dragul nepoților mi-am revenit.
Dorel i-a fost prima și unica dragoste. S-au căsătorit în taină pentru că în anii 80, cu Ceaușescu la putere, niciun fel de slujbă religioasă nu era permisă. De fapt, doar înmormântările. Au făcut nunta pe 15 august, ea avea 17 ani și a acceptat să devină nevastă mai mult din respect față de mama. „Ea era foarte bolnavă, știam că e pe ultimele zile, însă am auzit-o vorbind cu o prietenă că va muri împăcată numai dacă mă va vedea și pe mine așezată la casă. Haina militară a soțului meu nu mi-a plăcut, însă l-am iubit de la bun început pentru cât de inimos era. Muncea mult, mă respecta și nu exista zi să nu-mi spună o vorbă bună.”
Împreună cu Dorel, Elena a avut-o pe fiica Lavinia și, deși amândoi și-au dorit foarte mult și alți copii, nu a fost să fie. Din neștiință, dar și nerăbdare să-și vadă copilul, „am sărit de pe masa de nașteri când placenta nu era încă venită și când medicul a văzut ce nesăbuită am fost, deodată mi-a zis că nu voi mai avea copii. Așa a și fost și e foarte, dar foarte greu cu un singur copil.”
Dacă ar căuta cineva prezența lui Dumnezeu pe pământ, atunci ar trebui să o cunoască pe Lavinia. Cu atât de multă grijă vorbește despre pacienții săi – victime ale cancerului, încât îți vine s-o îmbrățișezi și să-i mulțumești pentru câtă bunătate lasă ea pe această planetă. Bunica Elena zice că prin Lavinia și-a înțeles menirea: „noi am fost mereu săraci, apoi eu supărată că am avut un singur copil, dar uite că ajutând-o acum pe fiica mea, ea poate să ajute sute de oameni să se facă bine atunci când cale de întoarcere aproape că nu există.”
Pe Dorel l-au înmormântat la doar câteva zile după nașterea lui Cristian, cel de-al doilea nepoțel. Se gândeau inițial să-l ducă în România, dar nu aveau cum. Cristi s-a născut luni, marți au venit acasă, iar vineri, în aceeași săptămână, soțul a murit. „Eram cu Cristi în dormitor, îl masam la buric, Lavinia își revenea după naștere și mai stătea și cu David că el avea doar 3 ani când l-am auzit pe Dorel respirând greu pe scări. Avea transpirații foarte reci, îl vedeam de la minut la minut cum își schimba culoarea. 7 zile n-am putut să mănânc nimic după ce el a murit. Numai de dragul nepoților mi-am revenit.”
Dumnezeu este salvarea
Nepoții îi sunt, de fapt, fericirea. Cu ei cântă, cu ei plânge, cu ei râde. Nu există duminică să nu meargă împreună la biserică, iar apoi își vizitează bunicul la cimitir. Preotul din România i-a zis că dacă nu-l pot duce în Ardeal, atunci e bine să fie și-n Irlanda. „Oricum, același pământ ne înghite.”
În cele 6 decenii de viață, bunica Elena a gustat de toate și abia acum, după o lungă și dureroasă acceptare a văduviei, ea se mângâie cu cei 3 nepoței: David de 8 ani, Cristi de 5 ani și Ana de aproape 2 ani. „Pot să zic că acum sunt conștientă că soțul nu îmi mai învie și atâta timp cât copiii sunt sănătoși, eu sunt cea mai fericită. Mai avem niște probleme de sănătate cu Cristi căci are un mic defect la inimă și când el răcește, jumătate din puteri mi se duc.”
Se roagă mult și știe că prin Dumnezeu îi este salvarea. Cu frică de Cel de Sus a fost crescută, cu frică de Dumnezeu își crește și nepoții. Dimineața, seara îngenunchiază și-și spun rugăciunile și speră că așa și nepoții vor crește oameni buni. „Să știi că foarte mult contează limita la televizor, la tablete. Nu le poți interzice, dar îi poți ghida. Eu încerc să le găsesc cât mai multe activități care să le umple timpul, mergem în pădure, gătim împreună și ei nici n-au interes pentru aceste ecrane. Dar numai când mă simt bine …”
Cu nepoții petrece 24 din 24 de ore. Se mai întâmplă, rareori, să rămână singură și atunci croșetează ori coase tot pentru ei, cei 3 nepoței. Ea le-a cusut hainele pentru biserică, ea i-a ajustat hainele lui David de școală și tot ea le face cei mai gustoși tăiței. Împreună citesc în limba română, pregătesc prăjituri pentru vecini și cântă la biserica românească din Galway la fiecare sărbătoare. „Nu contează în ce țară crești, e important ce porți în suflet”, îmi spune bunica Elena. Până și pentru expoziția noastră din Dublin bunica ardeleancă va coase haine speciale pentru toată familia și tot ce-și dorește ea e să poată fi cât mai mult timp alături de familia sa. „Eu văd că am ajuns la o anumită vârstă și mă rog lui Dumnezeu să nu le fiu o povară. Mă țin cât pot și îi ajut cât mai mult. Asta aș transmite și celorlalți bunici: să ne ajutăm copiii măcar cât nepoții sunt mici. Că după aia ei pe noi ne vor îngriji.”
Tot mai mică, tot mai mică,
Cât o floare, o furnică,
Cât o lacrimă sub soare…
De ce oare, de ce oare?!
Se întreba poetul Grigore Vieru și-mi continui nedumerirea și eu: oare cum putem să ne ținem părinții, bunicii cât mai mult timp alături? Nu trebuie să-mi răspundeți. Prea dureros e ce vreți să-mi spuneți.
___________
Textul face parte din campania de dor „Ca bunicii din povești”, proiect inițiat de Natalia Luncaș-Ionel în parteneriat cu Ambasada României în Irlanda, organizația non-guvernamentală „Romanian Community of Ireland” și fotograful Vlad Bodarev. Menirea acestei campanii este să onoreze toți bunicii din diasporă, nu doar cei 10 participanți la interviurile noastre, mulțumindu-le astfel pentru impactul imens avut asupra identității nepoților din diasporă. Fiind cât mai prezenți în viețile noastre, bunicii ne reconfirmă rădăcinile întregului neam.
Toate drepturile de autor pentru text aparțin Nataliei Ionel, iar pentru fotografii – lui Vlad Bodarev.
Campanie de dor, dedicată bunicilor
din comunitatea vorbitoare de română din Irlanda
în parteneriat cu:
Autor fotografie: Emmanuphotography
