Bunica Florica-mi spune „Zâna bună”. Pentru a ajunge să o cunosc personal, am parcurs 250 de km cu mașina, la Cork, însă până atunci deja-i descususem sufletul la telefon. Am plâns împreună, am râs, ne-am îmbrățișat. Bunica Florica este exact acea prietenă cu care ai vrea să mergi și la dansuri, și la lecțiile de filosofie din facultate. Această femeie, prin propriul pașaport demonstrează că totul în viața asta trebuie pus la dubii dacă vrei să afli adevărul. Adoptată la 2 ani, amăgită la 15 ani, mamă prima dată la 16 ani și … o frumoasă femeie care azi are 4 copii și 11 nepoți.
Florica Ichim, originară din Podul Iloaiei, jud. Iași, România. Potrivit actelor ar avea 56 de ani, însă în realitate – 58. În tot acest răstimp a avut o mare prăpastie de nefericire: a-nceput la 15 ani, de când a cunoscut primul băiat și s-a-ncheiat la 37 de ani, când a devenit prima dată bunică. A fost bătută, umilită, tăiată și a fugit. Apoi iar bătută, iar umilită și iar tăiată. Cu cuțitul. Până la oase. De fiecare dată a salvat-o mama. Cea care i-a adus fericirea și la 2 ani, adoptând-o.
Ceea ce urmează azi să citiți este o dovadă că da, viața are multe provocări, însă doar cu zâmbetul pe buze și încredere în propriile puteri, noi reușim. Bunica Florica, vă mulțumesc pentru încredere!
„Să mă protejeze”
„Până la 15 ani am știut ce înseamnă copilăria aia din povești, însă după aia m-am îndrăgostit nebunește de un băiat și am fugit de acasă. De acolo a început calvarul meu”, își amintește bunica Florica. Și-a pus sufletul pe tavă și a început să plângă, de parcă toată această durere prea mult a stat închisă. Și eu, și Vlad, nu ne-am așteptat să avem lacrimi din primele secunde ale interviului și n-am făcut decât să ne așezăm cuminciori amândoi și să ascultăm.
„Am fost crescută într-o familie foarte bogată. Părinții mei aveau de toate, numai copii nu. Mama mea biologică lucra menajeră și, având 5 copii mici cu care nu se descurca în niciun fel, a decis să mă dea pe mine. Părinții mei nu mi-au ascuns că eu am fost adoptată și chiar am păstrat legătura cu frații mei biologici, iar pentru toată bunătatea mamei mele adoptive voi fi mereu recunoscătoare. Eram în clasa a 7-a, în vacanța de primăvară când am cunoscut un băiat. Eu așteptam cu nerăbdare să revin la școală pentru că urma să iau premii pentru note bune, dar … în 2 zile mi-a luat băiatul mințile. Nici în ziua de azi nu știu ce s-a întâmplat atunci cu mine și toată viața regret acel pas. Nu mi-am dat seama.”
Băiatul, venit dintr-o familie numeroasă cu 11 frați acasă, fusese condamnat pentru viol și, pentru a-și salva reputația, a crezut că, aducând acasă o copiliță de nici 15 ani împliniți, va scăpa de penitenciar. Florica habar n-avea de aceste planuri și, îndrăgostită orbește, s-a cununat religios cu el, chiar dacă pentru asta a trebuit să fugă de acasă. Când a aflat de toată povestea din spate, era prea târziu: îl purta pe Sorin de 4 luni deja sub inimă.
„Aveam 15 ani. M-am întors acasă cu mare rușine, dar știam că doar mama mă poate salva. Am încercat să avortez, m-a dus mama, însă termenul de sarcină era prea mare. Prostuța de mine, încă îl compătimeam și, cu burta mare, îl mai vizitam în închisoare. Ce ochi triști avea mama când auzea unde mă duc.”
Sorin, soarele mamei este și cel care a adus-o pe bunica Florica în Irlanda. El e aici mai bine de 22 de ani, din vremurile când se venea ilegal, iar odată cu integrarea României în Uniunea Europeană a adus-o și pe mama. „Să mă protejeze.”
N.r.: România a devenit stat membru al Uniunii Europene pe 1 ianuarie 2007, iar acest statut a oferit cetățenilor europeni libera circulație pe tot teritoriul UE.
„Scuzați-mă că plâng”
Odată ce a născut, la școală nu s-a mai întors pentru că erau mult prea mari cheltuielile cu un copil. Peste 2 ani, a cunoscut un alt băiat: blond, cu ochi căprui și cu zâmbetul frumos. Băiatul mai avea un copil dintr-o altă căsnicie din care deja ieșise, iar asta i-a dat speranța că poate în sfârșit își va face și ea propria familie. Avea 17 ani. „M-a ademenit și el. Într-o zi i-am lăsat bilet mamei că mă duc de acasă pentru că ea, după nenorocirea ce mi se întâmplase, nu-mi dădea voie nicăieri, iar eu am fugit. Cu mințile luate, într-o săptămână eram deja iar cununată. Când m-am întors, mama și-a pus mâinile-n cap, dar tot m-a iertat.”
Primele 5 luni de căsnicie cu noul soț au stat în Podul Iloaiei ca să fie lângă Sorin. Mama Floricăi nu accepta categoric să-i dea copilul pentru că, se gândește Florica, ea intuia că ceva nu e bine. „Mamele știu tot, mamele simt când copiilor nu le e bine.” Peste 5 luni, totuși, a fost nevoită să plece. Soțul era dintr-o familie de rromi care o dată la câteva luni își mutau casa într-un nou oraș.
Cu cel de-al doilea soț are 3 copii: 2 băieți și o fată. Copiii îi sunt lumina ochilor, iar soțul – întunecimea durerii. „10 ani am stat cu el. În toți acești 10 ani el nu a încetat să mă bată, iar eu nu încetam să încerc să fug. De multe, de n ori am plecat, dar el oriunde mă găsea și când mă aducea înapoi mai tare mă bătea. Des lua și cuțitul și mă înjunghia. Ultima dată când am plecat eram în Ungaria. Cu toată rușinea de mama, dar am sunat-o și am rugat-o să mă ajute. Ea când a venit și a văzut în ce hal îmi erau copiii, că era iarnă, iar în casa unde trăiam nici vorbă de căldură, copiii murdari și nemâncați, ne-a luat pe toți acasă la Podul Iloaiei și atunci mi-a fost salvarea. De atunci mi s-a început liniștea.”
Unghiile îi sunt vopsite, cerceii strălucitori, dar ochii – plini de durere. Bunica Florica vorbește și plânge. Are o voce atât de liniștită că, de la atâta plâns, vorbea mai mult în șoaptă: „scuzați-mă că plâng.”
Are 4 copii și 11 nepoți, iar ei îi sunt totul. Un tot pentru care corpul i-a trecut prin foc la propriu, dar ar mai trece de mii de ori dacă va trebui. Bunica Florica pentru copii și nepoți trăiește.
„Pentru ei trăiesc”
„De la Sorin 2, de la Florin Auraș – 3, de la Maria Julieta 2 și de la Nicu Romeo – 4. Mă doare că nu-mi am toți nepoții împreună că acesta este unicul meu vis și mă rog să pot ajunge în acea zi.” 2 fii și 3 nepoți îi sunt sunt în Olanda. În Irlanda stă acum cu cei mai mici, din partea fiicei. Maria Julieta a lucrat traducătoare la tribunalul din Cork, iar fetița de 9 anișori necesită un pic mai multă atenție. „Cristi are 14 ani, el deja e băiat independent, însă Alexandrei îi trebuie mai mult timp să se organizeze, să facă ceva așa că eu în fiecare zi vin la ei. Doctorii zic că Alexandra are autism, dar eu pur și simplu cred că e o ființă mai specială. Eu o iubesc indiferent de orice.”
– Aveți 11 nepoți români și toți crescuți în afara României. Ce ați vrea ca ei neapărat să cunoască despre țara lor?
– E important să-și cunoască și țara, dar mai întâi îmi doresc ca ei să-și respecte familia. Să lupte pentru fericirea lor, să li se dedice și să nu lase pe nimeni să-i necăjească. Apoi clar că aș vrea să știe și de tradițiile noastre, cum de Crăciun se colindă din casă-n casă și, neapărat, mâncărurile noastre. Fata mea lucrează ca bucătar la un hotel foarte popular din Cork și cunoaște toate meniurile lor. Nu există nicio mâncare irlandeză care să concureze cu varietatea culinară din țara noastră.
– Cum e viața dumneavoastră în Irlanda? Sunteți deja de 16 ani. Unde vă vedeți în viitor?
– Aș dori să fiu în România dacă aș fi avut copiii acolo, dar ei nici de gând nu au să se întoarcă așa că sigur rămân aici, lângă ei. Aici sunt fericită, liniștită, împlinită. Îmi pare rău, clar, că nu-s toți nepoții aici, dar mă împart și eu între ei cum și cât pot. Ți-am zis: eu pentru ei trăiesc.
Ne-am așezat la masă. Alexandra era flămândă așa că bunica Florica a profitat de pauză să ne pună și nouă sarmalele proaspăt scoase din cuptor. Pe masă mai apăreau niște fire de soare care parcă s-ar fi invitat și ele la masă, la cât de gustos mirosea totul. „Nu cumva să vă duceți și să nu gustați și plăcinte. Special pentru voi le-am copt de dragă dimineață. Vreți și lubeniță?” N-am scăpat și am mâncat de toate.
– Ce viață! Ce trecut! Și ce zâmbet aveți azi. Care este cel mai mare bine ce vi s-a întâmplat?
– Copiii. Am avut binecuvântarea să am copii care mă iubesc și mă acceptă așa cum sunt. Ei mai glumesc uneori, spunându-mi că-s norocoși că eu i-am făcut când eram tânără că acum iată sunt în puteri să am grijă de nepoți. Glumesc ori sunt serioși, nu știu, dar așa simt și eu: mă bucur că mă ține sănătatea să am răbdare și să-i cresc. Poate mai bine decât mi-am îngrijit proprii copii.
Alexandra era toată numai un zâmbet, iar când și-a mai luat și rochița verde de dragul ședinței foto cu Vlad, nu am îndrăznit să ne grăbim nicăieri. Bunica Florica petrece atât de mult timp cu ea, desenează, fac lego împreună, iar această fotografie cu siguranță le va rămâne pentru mulți ani în albumul familiei. Ultimii ani bunica Florica și i-a dedicat doar Alexandrei pentru că știe că ea acum are cel mai mult nevoie de bunica.
„Multe lucruri nici preotului nu le-am spus cum ți le-am povestit ție. Mulțumesc că m-ai ascultat. Nu m-am gândit niciodată că există cineva care să facă ceva pentru mine dezinteresat, așa cum tu și Vlad ați făcut prin acest proiect”, mi-a zis bunica Florica în timp ce ne luam rămas bun. Iar eu știu că discuția noastră a fost mai mult decât un leac de suflet și e musai să ne revedem noi, moldovencele de pe cele 2 maluri de Prut.
______________
Textul face parte din campania de dor „Ca bunicii din povești”, proiect inițiat de Natalia Luncaș-Ionel în parteneriat cu Ambasada României în Irlanda, organizația non-guvernamentală „Romanian Community of Ireland” și fotograful Vlad Bodarev. Menirea acestei campanii este să onoreze toți bunicii din diasporă, nu doar cei 10 participanți la interviurile noastre, mulțumindu-le astfel pentru impactul imens avut asupra identității nepoților din diasporă. Fiind cât mai prezenți în viețile noastre, bunicii ne reconfirmă rădăcinile întregului neam.
Toate drepturile de autor pentru text aparțin Nataliei Ionel, iar pentru fotografii – lui Vlad Bodarev.
Campanie de dor, dedicată bunicilor
din comunitatea vorbitoare de română din Irlanda
în parteneriat cu:
Autor fotografie: Emmanuphotography
