Am ajuns în Maynooth mai devreme decât planificasem. Speram să mă plimb pe străzi mai mult, dar valul de ploaie m-a speriat și m-am grăbit s-ajung la casa bunicăi Zina. Drept că ploița a durat doar 5 minute, însă oricum m-am bucurat s-o cunosc mai devreme pe doamna care-mi tot zicea la telefon: „Ei, dar eu încă nu mi-am pus toți dinții. Abia la toamnă. Cum să dau interviul așa?” Tatăl meu poartă proteză dentară și cunosc deja foarte bine aceste argumente de „nu pot râde cu toți dinții” așa că nu mi-a fost greu s-o conving.
„I-am zis Natașei că nu fac asta pentru mine, dar pentru Lorenuș și ceilalți nepoți. Că eu veșnică nu-s, dar mă voi bucura dacă ei mă vor avea așa în amintiri”, îmi povestește bunica Zina, vădit emoționată când i-am atașat lavaliera la gulerul iei.
Zinaida Arvinte, 66 de ani, originară din Republica Moldova. Născută într-o familie cu alți 7 frați în satul Bobletici, raionul Sîngerei și apoi transferată cu munca în orașul Bălți. 43 de ani a lucrat croitoreasă la una din cele mai mari fabrici din Republica Moldova, în paralel crescând 2 fete: Alina și Natalia. Este bunică de 2 băieți și 1 fată, toți trei nepoți fiind mutați cu familiile în Irlanda. „Dac-aș fi știut că-mi cresc fetele atât de frumos, aș mai fi făcut copii, dar n-am avut timp că lucram mereu mult.”
Alintul Lorenuș este primul semn că pitica de 8 ani, fiica irlandezului Lauren și a moldovencei Natalia, este crescută cu dragoste într-o casă în care limba română e pusă-n capul mesei. Spun asta, observând în paralel că-n aceeași familie se vorbește în 3 limbi concomitent: română, engleză și rusă. Întrebată cum se descurcă în comunicarea cu ginerele irlandez, bunica Zina își amintește amuzată cum a încercat să-i spună ceva cu ajutorul Google Translate, însă probabil traducerea a fost greșită căci ginerele mai întâi a roșit, apoi a râs în hohote toată ziua. Nu-și amintește ce exact a vrut să-i spună, dar de atunci a înțeles că mai bine vorbesc prin semne.
Cum vă simțiți în Irlanda?
„Mi-e bine. Lângă copii mi-e bine. Acasă nu mai am pe nimeni, părinții mei și ai soțului au decedat așa că nu mai am de ce să stau acolo. Doar să păzesc pereții casei? Mai am frați, surori, dar aici am fetele mele și nu aș rezista fără ele. Drept că mă doare când le văd cât cheltuie cu noi. Ne scot în oraș, ne cumpără diferite bunătățuri, ne-au dus și-n Franța, și-n Spania. Ele ne alintă întruna.
Totodată, mi-ar fi plăcut să pot face și eu asta cu părinții mei că eu nu i-am dus nicăieri niciodată și iată acesta e un mare regret de-al meu. Mama mea a rămas fără mamă la 7 ani. La 22 de ani m-a născut pe mine, eu fiind al 2 copil în familie, iar după mine au mai venit alți 6 frați. Ei nu au mai știut de odihnă, nu au mai avut posibilitatea să vadă alte țări și toată mulțumirea lor era când îi vizitam noi. Într-un fel, mă bucur că eu am o așa bătrânețe liniștită. După ce se trec părinții, noi devenim alți oameni, ne apar alte gânduri cum poate ar fi fost potrivit să facem, iar noi așa și n-am reușit să le arătăm toată recunoștința pentru tot efortul depus să ne crească. Mi-e greu în Irlanda că nu știu limba engleză, dar cum să mă plâng când eu sunt lângă fetele mele?”
Bunica Zina a venit în Irlanda în 2017. Inițial, n-avea planuri să rămână. A venit aici doar pentru a-și aduce nepoții mai mari de care avusese grijă 2 ani și, după o săptămână de Irlanda, a înțeles că nu poate trăi singură-n Moldova. „I-am adus, i-am lăsat și m-am întors, dar când am intrat în casa pustie așa m-a mai apucat o jale! Cui îi trebuie o casă pustie? Și i-am spus soțului: „Fedea, noi trebuie să facem ceva. Fără fetele mele, fără nepoții mei nu pot trăi. Mai ales că Natașa ne tot chema. Nu era zi să nu ne întrebe dacă nu ne-am răzgândit.”
Decizia de a veni în Irlanda le-a fost influențată și de situația financiară despre care bunica a vorbit cu multă durere-n voce. Au muncit ambii toată viața, însă pensia le este infimă. „Eu am puțin peste 1000 de lei (echivalentul a 51 de euro), însă Fedea, după 45 de ani de muncă în construcții a ieșit cu o pensie de 850 de lei (achivalentul a 44 de euro). Este foarte obijduitor. El a lucrat instalator pentru blocurile cu 9, 12 sau mai multe etaje. Este o muncă foarte grea! Însă în anul când el s-a pensionat, în Moldova ieșise legea să i se calculeze doar ultimii 5 ani. Problema este că-n acei 5 ani soțul meu a avut 2 operații la inimă, respectiv salarii nu prea a avut și așa i s-a calculat o pensie batjocoritor de mică. Nu ne ajunge nici pentru a plăti facturile, nu mai vorbim de altceva.”
Ajuns în Irlanda, bunicul Fedea a încercat iar să lucreze în construcții, însă, din cauza unor noi complicații la inimă, a fost necesară o nouă intervenție chirurgicală. În Moldova i s-au făcut două implanturi, pentru ambele plătind 800 de euro. În Irlanda, având card medical obținut în baza condițiilor de sănătate, i s-a făcut totul gratuit.
Pentru context:
Vârsta de pensionare în Irlanda este de 66 de ani (sursa: Citizen Information), în România este de 63 de ani pentru femei și 65 de ani pentru bărbați (sursa: CNPP), iar în Republica Moldova: 60 de ani și 6 luni pentru femei și 63 de ani pentru bărbați (sursa: CNAS).
Găsiți formularul de cerere pentru pensionarea în Irlanda, plus un calculator care să vă ajute să determinați aproximativ mărimea pensiei voastre în funcție de veniturile voastre în Țara Smaraldului aici: Pension Calculator
Rutina zilnică a bunicii Zina înseamnă rutina nepoatei. De dimineață o duce la școală, apoi gătește prânzul, după amiază o ia de la școală și toată seara o petrec împreună. Cu excepția zilelor când părinții duc fata la alte activități extra-școlare. Periodic mai merge la restaurant cu familia, povestindu-mi cu tristețe că se vede cam rar cu Alina, fiica mai mare. Ce înseamnă rar pentru bunica Zina? O dată la două săptămâni.
Ce norocoase vă sunt fetele că v-ați lăsat convinsă …
Da, m-am lăsat convinsă pentru că mă gândeam că poate toată dragostea asta nu le-am putut-o da când ele erau copile. Măcar acum să le fiu cât mai mult alături, să le arăt cât de mult le iubesc, ce înseamnă ele pentru mine. Câteodată regret că eram mereu atât de ocupată la muncă ori cu alte treburi, dar … după ce treci dealul, înapoi nu te mai întorci.
Aveți 3 nepoți, i-ați crescut pe toți. Care credeți că este rolul bunicilor în viața nepoților?
Știți, eu câteodată mă uit la nepoți și nu-mi vine a crede că ei sunt nepoții mei. Iată chiar Lorenuș – ea atât de mult seamănă cu Natașa că eu o văd ca pe fiica mea. Parcă Dumnezeu mi-a dat șansa să mai fiu o dată mama Natașei, dar de data asta cu mai mult timp la dispoziție și să repar ce-am greșit atunci.
Cât de profund! Mă regăsesc și eu în această fugă continuă și mă mustră enorm conștiința. Care, mai exact, este diferența dintre mama Zina și bunica Zina?
Foarte mare diferență! Când ești mamă și ai copii mici, ai și multe probleme: lucru, casă, grădiniță/școală, familie de întreținut. Da, îi iubești, dar nu poți să le dai toată atenția ta, toată atenția pe care ei o merită. Și aici intervin bunicii. Eu mi-am educat fetele așa cum am fost eu crescută: eram o mamă mai severă, nu le permiteam chiar tot ce doreau ori mai ridicam și vocea la ele. Și știți, cred că și vârsta contează mult. Eu am născut-o pe Alina în ianuarie, când nici 21 de ani nu aveam, însă mă uit acum la fetele mele care s-au căsătorit mai târziu, sunt mai pregătite emoțional de copii și ele parcă altfel le atrag atenția, li se dedică mai mult.
Acum eu vă spun sincer că-mi iubesc nepoții mai mult chiar și decât pe fiice. Fetele deja știu asta. Eu parcă mai sunt o dată mamă, dar vă zic, cu mai mult timp la dispoziție.
Vă mulțumesc. Chiar m-ați pus pe gânduri cu această abordare. Mai am o ultimă întrebare și apoi vă las să faceți tăiețeii cu Lorenuș. Care este cea mai mare dorință a femeii Zina? Nu e neapărat să fie în legătură cu rolul dumneavoastră de bunică. Poate vreți să ajungeți într-o țară mai deosebită, pe muntele Everest …
Dorință să ajung undeva nu am. Eu am ajuns unde a trebuit și-s mulțumită de cum mi-am trăit viața. În schimb am niște regrete: că n-am putut să-mi petrec oamenii dragi pe ultimul drum, că nu le-am putut fi alături în ultimele clipe. Tatăl meu a murit pe 25 mai, m-am dus la înmormântare și m-am întors în marțea următoare că fiica Natașa trebuia să plece în America. Doar că în duminica din aceeași săptămână a murit sora mea mai mică, pe neprins de veste. Regret enorm că n-am putut să mă întorc la ea și cu asta trăiesc în suflet în fiecare zi. Dar mă mulțumesc că trăiesc lângă copii, sunt bucuroasă că ei sunt bine și altceva nu-mi mai doresc nimic. Să fie sănătoși nepoții să ajungă cu 2 scări mai sus decât noi. Nouă ne-a fost mai bine decât părinților noștri, copiii sunt mai bine decât noi și sper s-ajung să-i văd și pe nepoți cu o viață mai bună. Cred că de asta au și venit în Irlanda.”
Bunica Zina și Lauren s-au retras la tăieței. Între timp, am mai discutat și cum Lorenuș, nepoată de ortodocși din Moldova, a fost botezată catolic în Irlanda, iar asta nu i-a deranjat absolut deloc pe bunici. „E un singur cer deasupra noastră, un singur Dumnezeu care ne protejează pe toți, indiferent de religie. Om să fii.”
Prin acest proiect simt că mă-ndrăgostesc de bătrâni și nu, nu exagerez când spun asta. Ascultându-i pe ei, analizând prin câte au trecut și, raportat la ce oportunități avem noi în prezent, nu ne rămâne decât să ne bucurăm de viață, să ne notăm toate aceste înțelepciuni și să muncim pentru a lăsa o lume mai frumoasă pentru cei care vin după noi. „Cu 2 scări mai sus”, cum spunea bunica Zina. Ori ce ne împiedică să fim mai buni?
Vă invit și pe voi să citiți aceste povești frumoase la fel „Ca bunicii din povești” și să vă faceți propriile concluzii, iar pe 29 septembrie vă dau întâlnire la expoziția foto-reportaj în centrul Dublinului când să vedeți o serie deosebită de fotografii cu bunicii participanți în cadrul proiectului, realizate de colegul meu Vlad Bodarev. Va fi special, vă asigur!
___________
Textul face parte din campania de dor „Ca bunicii din povești”, proiect inițiat de Natalia Luncaș-Ionel în parteneriat cu Ambasada României în Irlanda, organizația non-guvernamentală „Romanian Community of Ireland” și fotograful Vlad Bodarev. Menirea acestei campanii este să onoreze toți bunicii din diasporă, nu doar cei 10 participanți la interviurile noastre, mulțumindu-le astfel pentru impactul imens avut asupra identității nepoților din diasporă. Fiind cât mai prezenți în viețile noastre, bunicii ne reconfirmă rădăcinile întregului neam.
Toate drepturile de autor pentru text aparțin Nataliei Ionel, iar pentru fotografii – lui Vlad Bodarev.
Campanie de dor, dedicată bunicilor
din comunitatea vorbitoare de română din Irlanda
în parteneriat cu:
Autor fotografie: Emmanuphotography
