Trebuia să fim la ora 5 în Howth. Am programat acest interviu prin sms-uri cu aproape o lună înainte, neavând habar unde ori la cine mergem. Știam doar că nepoții bunicuței cu care avea să facem cunoștință sunt jumătate români, jumătate scoțieni și cu pașapoarte irlandeze, iar curiozitatea mea deja era mare.
Howth este una din destinațiile mele preferate când vine vorba de călătorit prin Irlanda. Ați fost vreodată? De sunt supărată ori tristă, obosită sau prea entuziasmată, Howth îmi este leacul. Priveliști încântătoare, căsuțe deosebite (și extrem de scumpe doar datorită locației), pescăruși jucăuși, mari și mereu flămânzi, restaurantul cu cea mai bună supă chowder din toată Țara Smaraldului … „Ce norocoși sunt că locuiesc în Howth!”, mi-am zis, în timp ce întârziam deja cu aproape 2 ore la întâlnirea cu bunica Maria Antoaneta.
– Ați mai fost intervievată vreodată?
– Nu, e prima dată și să știi că am mari emoții.
– Dar ședință foto ați mai avut?
– Nu, tot e prima dată, dar trebuie să fie o primă dată în toate. Stai doar să-mi dau jos șorțul ca să fiu mai … tânără. (zâmbește)
LINIȘTEA
Maria Antoaneta este femeia care le-a reușit pe toate și acum se relaxează, gândeam eu cu admirație. Puternică, încrezătoare, cu o carieră strălucită cu propria firmă și peste 1000 de angajați, o familie superbă cu 2 fete și 5 nepoți și cu o bătrânețe care pe bună dreptate ar trebui numită „a doua tinerețe” dacă să ne luăm după programu-i activ. Călătorește în diverse țări, are teancuri de cărți citite, merge regulat la teatru (în limba engleză) și cunoaște Dublinul cu ochii închiși. Bucureșteanca aceasta frumoasă este prima bunică ce mi-a spart toate stereotipurile despre bunicii emigranți din minte: ea a venit în Irlanda să se odihnească.
Maria Antoaneta Piloș, 67 de ani, născută-n București, însă cu rădăcinile împrăștiate până-n Moieciu de Jos, județul Brașov; mama Iuliei și a Irinei, bunică de 4 băieți și o fată, văduvă de ceva timp și cu o reziliență emoțională impresionantă: „Nu cred că există momente-n viață când să fii pregătit de greutăți, însă poți învăța să le gestionezi”. Tot ea a fost și mereu implicată în dezvoltarea culturală a României, numele ei apărând ca sponsor la diverse evenimente artistice unde ar fi fost descoperite vedetele prezentului: Paula Seling, Alina Sorescu, Mihai Petre ș.a.
„Am fost referent de comerț exterior la o întreprindere de exportat pantofi din România în SUA, Canada, Australia, Noua Zeelandă și alte țări. Așa am ajuns să călătoresc în toată lumea. Apoi, după revoluție, în parteneriat cu 2 români și un coleg american, am deschis o firmă de încălțăminte chiar dacă înainte de asta nu aveam deloc experiență în producție. În 1990, firma a fost înființată, cu câțiva oameni ca apoi să ajungem la peste 1000 de angajați. Cel mai spectaculos moment pe care greu îl voi uita a fost mutarea secției de încălțăminte de la Oradea la Cluj într-o singură zi. Aici ai nevoie de foarte multe abilități manageriale și nu doar.
Apoi, după 16 ani de activitate s-a întâmplat ceva trist despre care nu vreau să vorbesc public, dar atunci am dat faliment și mi s-au schimbat toate drumurile în viață.”
– Îmi pare rău, dar și wow! Ce experiență profesională bogată!
– Da, însă acum hai să vorbim despre bunica Maria Antoaneta. Că bunica a trecut prin multe, dar încă n-a luat-o razna.
– Sunteți o femeie foarte puternică.
– Într-un fel, poate așa a vrut Doamne-Doamne. Pentru că dac-aș fi apucat zilele alea acum, ar fi fost mult mai greu. Din cauza vârstei, dar și a complicațiilor financiare la nivel global – ar fi fost mult mai dificil. Așa că bine că s-a sfârșit atunci. Am învățat din greutăți și am mers, cu capul sus, mai departe. Nu cred că există momente-n viață când să fii pregătit de greutăți, însă poți învăța să le gestionezi, să le înfrunți și să le accepți pe care nu le poți schimba căci viața oricum continuă.
În Irlanda a venit în 2020, chiar înainte de pandemie. Pleacă destul de des în România fie pentru a se întâlni cu prietenii de acasă, fie pentru a-și mai îngriji casa. Cel mai mult a stat când a trebuit să aibă grijă de mama ei care, puțin timp în urmă, s-a și stins din viață.
FURTUNA
Când avea vreo 7 ani, a primit 3 lei în schimbul unei munci făcute pe lângă casă. Din acei bani și-a cumpărat legendarii biscuiți „Eugenia” și un buchet de lăcrămioare pentru mama. Părinții săi erau despărțiți. Ea rămăsese cu mama și sora – cu tata. Dacă azi închide ochii, încă mai simte mirosul acelui buchețel și vede lacrimile de bucurie din ochii mamei. Ea i-a fost motivația nr. 1 că trebuie să muncească dacă vrea să aibă mai mult.
„În 1982 știu că încă era bine. Eu mi-am cunoscut soțul în 1974, iar în 1979 ne-am căsătorit. Prin anii ‘85-‘86 s-a început greul. M-am descurcat întotdeauna financiar și pentru că am muncit mereu mult, dar și pentru că nu sunt o persoană pretențioasă. Știam exact de ce aveam nevoie, prioritizam mereu familia, iar de modă ori cosmetică niciodată nu mi-am bătut capul. Valoarea unei femei e prin ce face, nu cum arată.
Apoi în ‘90 soțul meu s-a îmbolnăvit. Un miner l-a atacat în stradă pentru a-i lua banii. Eu eram atunci în America, soțul lucra la Institutul de Fizică Atomică din București, își luase salariul și s-a dus cu un coleg în oraș. Cineva l-a atacat, i-a dat cu bastonul în cap și a rămas afectat pe viață. Apoi, în ‘92, a căzut pe stradă, pur și simplu. Stătea de vorbă cu socrul meu și brusc a căzut fără cunoștință. El făcuse hematom pe creier. Au urmat operații prin care i-au scos aproape un sfert de creier, clar că nu mai putea munci și eu am rămas unica sursă de venit pentru familie.
Oricât de banal ar suna repetiția asta, dar sănătatea e cea mai importantă. Poți să muncești până cazi pe brânci, dar dacă ajungi bolnav, nu te mai poți bucura de nimic. Nici nu mai poți schimba măcar ceva. În 2019 soțul a murit, chiar a doua zi după botezul nepoțelului Shane. Ziua am mers la biserică, apoi am stat cu toții la masă, iar spre seară a rugat să fie lăsat singur că e obosit și vrea să doarmă. A închis ochii și nu s-a mai trezit.”
NEPOȚII = noul sunet al liniștii
„Să fim împreună până la adânci bătrâneți – acesta e parcursul ideal al vieții, dar ce ne facem dacă moartea decide să ne despartă? Mă bucur mult că am fetele, nepoții. Ei chiar îmi sunt lumină-n cale.”
5 nepoți: 3 în România și 2 în Irlanda. Cu toți a stat pe rând, cel mai mare nepot având 14 ani, iar acum le-a venit rândul lui Shane (4 ani) și Jack (2 ani) – nepoții care-s jumătate români cu mama Irina și jumătate scoțieni cu tatăl Neil. „Eu le-am spus Irinei: hai faceți mai repede copii că eu sunt bătrână.”
Ambii copii vorbesc mai mult engleza în casă, dar, spune bunica Maria Antoaneta ferm: știu sigur că ei înțeleg dacă le vorbesc în română. Totodată, vor avea timp să învețe. Dacă vor avea drag de neamul lor, atunci vor ști și română. Însă cu dragostea asta de neam, de rădăcini nu te naști. Ea se educă în ani și ani de zile.
– Care ar fi cele mai importante valori pe care ați vrea nepoții dumneavoastră să le aibă?
– Să fie buni, indulgenți, să iubească sincer, să fie respectuoși, toleranți, să-și respecte aproapele și să aibă grijă de propriile suflete. Greutățile nu trebuie ținute în spate. Ele trebuie aruncate peste gard. Altminteri te doboară.
– Cum le aruncăm?
– Le acceptăm și le lăsăm în trecut. A fost o perioadă mai grea și atât. Așteptăm alta.
– Cum ar învăța nepoții asta, încât să nu aibă și ei greutăți?
– Dar nu există om care să nu aibă provocări! Diferite de la casă la casă, de la țară la alta, de la o generație la alta, dar greutățile mereu există. Trebuie doar să le vorbim continuu despre dârzenie, reziliență pentru a ști cum să le înfrunte, nu cum să le ocolească. Copiii trebuie lăsați să se lovească. Totodată, noi, ca părinți, trebuie să ne rugăm pentru ei, să le fim alături indiferent de circumstanțe, de ce prostii fac ori ce succese au. Ei trebuie să simtă că au o bază în părinți.
– Sunteți mamă sau prietenă cu fetele dumneavoastră?
– Eu zic prietenă pentru că ne spunem toate prostioarele.
– Unde se termină linia de prietenie și unde începe cea de părinte?
– Nu cred că există astfel de linii dacă este comunicare deschisă. Eu mereu le-am povestit realitatea așa cum este, argumentând cu fapte. Eu sunt mai directă încât uneori fetele mă mai ceartă că-s prea dură. De exemplu, dacă ceva mă mai deranjează eu le zic imediat, iar dacă ele acceptă – bine, dacă nu – asta e. Accept eu.
– Cum vedeți viitorul nepoților Shane și Jack?
– Să știi că există mari șanse ca ei să plece în România. Au legături puternice cu verișorii de acolo, ginerelui Neil îl place foarte mult și eu nu exclud că nepoții mei și-ar face planuri de România. Eu așa mă rog și-mi doresc mult ca ei să vină. Avem și pe cineva apropiat din familie care are o pensiune turistică în Brașov, dar nu are pe nimeni care să-i ducă mai departe această afacere. Asta mi-aș dori eu: să fie toți nepoții împreună și să nu mai fac naveta.
De la bunica Maria Antoaneta am aflat că dacă ai mai mult de 66 de ani și locuiești în Irlanda, poți beneficia de programul de călătorie gratuită cu transportul public. Ea vorbește excelent engleza, merge în fiecare duminică la biserica românească din centru, cel puțin o dată pe lună se duce la teatru, știe toate autobuzele și ar putea fi ușor ghid pentru Dublin. „Uite atât de activă mi-aș dori să fiu și eu la 67 de ani”, i-am zis eu colegului meu fotograf Vlad.
Am plecat din Howth cu un sentiment plăcut că mi-am găsit un nou model. Atâția bunici cunosc prin acest proiect, atâtea înțelepciuni aud. Cu toate astea, marea dorință a bunicii Maria Antoaneta, rostită aproape-n șoaptă, mi-a ridicat sprâncenile-n incertitudine: oare dacă n-ar fi plecat fiica Irina din România, cum ar fi arătat viața ei acum?
„Eu nu sunt puternică, eu sunt credincioasă, iar asta îmi dă putere. Nu sunt habotnică, lucrurile impuse de om nu-mi plac, însă ceea ce dă Dumnezeu – respect. În fiecare dimineață mulțumesc lui Dumnezeu că am mai prins o nouă zi și că mă pot mișca, pot trăi și îl rog să-mi dea putere și răbdare”, încheie discuția noastră bunica Maria Antoaneta, povestindu-mi și că în luna noiembrie merge în pelerinaj la Sf. Nectarie în Grecia.
Mulțumesc, bunica Maria Antoaneta. Și chipul blând, și vocea calmă, și înțelepciunile – toate mi-au confirmat că poveștile sunt inspirate din viața reală. Depinde doar de noi ce fel de povești vrem să auzim.
___________
Textul face parte din campania de dor „Ca bunicii din povești”, proiect inițiat de Natalia Luncaș-Ionel în parteneriat cu Ambasada României în Irlanda, organizația non-guvernamentală „Romanian Community of Ireland” și fotograful Vlad Bodarev. Menirea acestei campanii este să onoreze toți bunicii din diasporă, nu doar cei 10 participanți la interviurile noastre, mulțumindu-le astfel pentru impactul imens avut asupra identității nepoților din diasporă. Fiind cât mai prezenți în viețile noastre, bunicii ne reconfirmă rădăcinile întregului neam.
Toate drepturile de autor pentru text aparțin Nataliei Ionel, iar pentru fotografii – lui Vlad Bodarev.
Campanie de dor, dedicată bunicilor
din comunitatea vorbitoare de română din Irlanda
în parteneriat cu:
Autor fotografie: Emmanuphotography
