Înainte de a publica orice text despre bunici, eu îi sun și li-l citesc. Pentru că acest proiect „Ca bunicii din povești” e menit să rămână în familia lor pentru minimum 50 de ani așa că articolul nu este scris de dragul like-urilor efemere, iar asta îmi pune pe umeri o responsabilitate de 50 de ori mai mare.
„Mulțumim, Natalia. Ai redat atât de bine tot ce a trăit familia noastră, cu bune și rele” mi-a zis bunica Taniușa la telefon, spunându-mi și că o ține strâns pe Lenuța de mână. „Suntem în același loc la masă unde am discutat luna trecută și trăim aceleași emoții. Habar nu ai câte emoții pozitive ne-ai adus în casă prin proiectul tău”, continuă ea.
Bunica Taniușa, chipul căreia ar trebui să stea în DEX în dreptul cuvântului „blândețe”, tremura când am întâlnit-o. Nu a mai avut experiența de a fi intervievată și, mai ales, de a-și pune sufletul pe tavă. Pe mine m-a trecut un fior: seamănă atât de bine cu mama. Mai ales când plânge …
„Mă numesc Tatiana Popova, am 54 de ani, sunt mama Lenuței și bunica lui Dami.” – își începe prezentarea bunica. În familia lor toți sunt cu diminutive: Taniușa, Lenuța, Vasilică, Dami. „Exact ca în familia mea!”, mi-am zis eu în gând. „Tot ce-mi doresc e ca Dami să știe că familia e nucleul de unde pornește viața. Împreună trebuie să fim mereu: și la rău, dar mai ales la bine”, continuă bunica Taniușa, relaxându-se un pic, semn că mă lasă și pe mine în sufletul său.
Tatiana Popova, originară din satul Puhoi, raionul Ialoveni, Republica Moldova. De profesie – dactilograf. Împinsă de sărăcia ce a cuprins Moldova după independență, a plecat pentru 5 ani în Rusia. S-a mai pornit și în Italia, însă un eveniment tragic în familie i-a schimbat toate cărările vieții. În Irlanda este de aproape 3 ani, având cea mai dulce activitate din lume: este bunică.
MAMA TANIA
„M-am căsătorit la 22 de ani. Vin dintr-o familie foarte unită, iubitoare și săritoare la nevoi. De acasă sunt Rîuleț și deja după soț am rămas Popova. La 23 de ani am născut-o pe Lenuța și odată cu ea, mi s-a schimbat tot drumul în viață. De profesie eram dactilograf, dar pentru că salariul îmi era mult prea mic, am ajuns să lucrez la o fabrică din raion.”
„Am crescut-o pe Lenuța cu multă dragoste. Tot ce era mai frumos pe lumea asta încercam să-i ofer. Țin minte că era telenovela Alondra și acolo era prezentată o relație foarte frumoasă între tată și fiică. Lenuța mea nu a avut parte de așa ceva cu fostul meu soț, iar asta m-a determinat ca eu să investesc și mai multă dragoste, dăruire, iar rezultatele sunt culese până-n ziua de astăzi. Ea chiar îmi este cel mai prețios om din lumea asta!”
Când Lenuța avea doar 9 ani, Tatiana a decis să plece la Moscova, fiind proaspăt divorțată. În Rusia a stat 5 ani, iar această perioadă a marcat-o cel mai mult pe ea ca mamă. A avut încredere în părinți, surori că vor avea grijă de fata preadolescentă, totuși, ea știe că atunci acea căldură de mamă Lenuța așa și nu a primit-o.
„În Rusia a trebuit să plec pentru că îmi era prea greu financiar: salariul nu îmi ajungea și, fiind mamă singură, nu ne puteam întreține. Cu mare durere, dar am plecat. Știam că altă soluție nu am. Când m-am întors, peste 5 ani, gândurile îmi erau să plec în Italia, acolo unde se duceau toate femeile în perioada aia pentru că era mai bine plătit, dar Lenuța se ruga în fiecare zi: numai să nu plece mama!” Oricum, eu aveam toate actele pregătite pentru Italia …
N.r.: Independența Republicii Moldova a venit în 1991 și cu o sărăcie mare pentru cetățeni, unul din cei mai importanți factori care au determinat la emigrarea masivă. „De fapt, înainte de prăbușirea URSS veniturile populației sovietice au scăzut în valori reale de 3 ori. Salariul mediu lunar în 1991 era de 434 ruble (în valoarea monedei de euro de azi: 96 de euro) – de 3 ori mai puțin decât în 1982. Minimumul a fost atins în anul 1993 când salariul mediu a constituit 31.2 lei lunar (sau în valoarea monedei de euro de azi: 1.5 euro). În primii 29 de ani de independență, salariul real al moldovenilor a crescut de 4.1 ori.” Sursa: ionita.md: Evoluția salariului în Moldova în ultimii 100 de ani
BUNICA TANIUȘA
Pe cât de multă fericire i-a adus noutatea că va fi bunică, pe atât de multă îngrijorare. Lenuța locuia deja în Irlanda, iar gândul că era departe de ea într-o perioadă atât de importantă din viață nu-i dădea pace. „Tot ce puteam face atunci era să mă rog la Măiculița Domnului să fie bine.”
Când avea 16 ani, Lenuța nimerise într-un accident rutier, ea fiind cel mai grav traumată. Perioada de reabilitare a durat luni de zile, iar doctorii îi ziceau că fata i-ar putea rămâne afectată pentru toată viața. Mama Tatiana un singur lucru își spunea în gând: „fie cum o fi, dar să fie lângă mine.”
În Italia nu a mai ajuns. De la acel accident mama Tatiana nu s-a mai despărțit niciodată de Lenuța. „Între noi e o legătură inexplicabilă. Nu-mi imaginez viața fără ea. Chiar dacă suntem departe una de alta, eu știu exact ce o doare. De multe ori ne prindem că spunem aceleași lucruri în același timp. Lenuța e sufletul meu, iar Dami, nepoțelul – inimioara mea!”
N.r.: Potrivit Biroului Național de Statistică al Republicii Moldova, cele mai populare destinații ale emigranților moldoveni (până în anul 2019) sunt: Rusia (40.7%), Ucraina (26.4%), România (9.9%), Italia (6.5%), SUA (6.1%). Din păcate, nu am găsit date care să arate traseul emigranților după războiul din Ucraina.
FAMILIA – NUCLEUL DE UNDE PORNEȘTE VIAȚA
„Nepoțelul meu chiar este o minune”, povestește cu ochii înlăcrimați bunica Taniușa. Nerăbdător, piticul de 4 ani a dat busna în camera unde purtam noi conversația și a început cu câteva zeci de întrebări pe secundă:
Damian: Ce este asta?
Natalia: Microfon.
Damian: Pentru ce?
Natalia: Să o aud mai bine pe bunica ta.
Damian: Vlad, hai fotografiază-mă! Bunica, hai la clătite!
Hop! Și microfonul meu ajunge în făina de pe masă. Eu aveam încă nodul de lacrimi în gât, rămas de la discuția dureroasă cu bunica Taniușa. Când Damian ne-a întrerupt, cu zâmbetul până la urechi și ochii curioși, mi-a venit în gând vestitul vers din cântecul lui Feli „2 inimi”:
Creștin sau ateu, prin tine se explică Dumnezeu.
Ori oare cum a ajuns acest suflețel să aducă atâta bucurie într-un corp trecut prin atâtea dureri? Așa cum doctorii au anunțat, Lenuța mai resimte și azi consecințele accidentului. Dacă nu fizic, atunci moral e foarte dureroasă amintirea.
– Bunica Taniușa: Ce n-ai dat copiilor, dă nepoților. Cel mai dureros pe suflet, până și-n ziua de azi e că am lăsat-o pe Lenuța și m-am dus în lumea mare. Acum încerc să-i fiu alături cât de mult pot și să o ajut la toate.
– Natalia: Cât timp pe zi petreceți cu Damian?
– Bunica Taniușa: Non-stop. 24 din 24 de ore. El și noaptea doarme cu mine.
– Enumerați primele 2 lucruri care vă vin în gând pe care ați vrea ca Damian neapărat să le cunoască despre neamul lui.
– Limba maternă, limba în care au vorbit bunicii, străbunicii și toată țara lui.
– Dar e foarte greu de păstrat limba română într-o țară vorbitoare de engleză.
– Da, știu că e greu, dar nu e imposibil. Eu sper că el nu o va uita niciodată.
– Și al doilea lucru?
– Să nu uite tradițiile, cântecele, horele noastre, să știe cum noi sărbătorim Crăciunul și Paștele. Și încă ceva, foarte important: vreau mult ca Damian să cunoască valoarea familiei și știu că dacă se va simți iubit acasă, el neapărat va ști și limba română, și tradițiile noastre. Nouă, oricât de greu ne-a fost vreodată, mereu am rezolvat totul cu familia. E cineva bolnav, are probleme – în familie ne ajutăm. Ori invers: e cineva fericit, are succes – tot cel mai sincer familia se va bucura. Eu, în familia mea de acasă, mereu am știut ce înseamnă suport și susținere din familie. Toți ziceau în jur că „iată! Mai unite ca fetele lui badea Darie (n.r. Tatăl bunicii Taniușa) nu există!” și chiar așa era. Noi educația asta am primit-o de acasă și așa sper să ajungă și mai departe la nepoți. Să țină minte că familia e nucleul de unde pornește viața. Să știe și de verișori căci, din păcate, azi se pierd aceste legături cu familia extinsă. Damian al nostru știe că este mereu așteptat în Moldova, că el este iubit de toată familia noastră și iată așa va avea drag și de tradiții, și de limba română. Impus – niciodată nu le va ține minte.
M-am retras, lăsându-i pe Damian și bunica Taniușa la clătite. Dami îi spunea bunicăi tot ce-i trecea prin minte, iar bunica îi desena în tigaie, din aluat, ba un urs, ba un băiețel. „Și acum inimioara mea vleau!” – îi tot continua lista de comenzi piticul cu ochi de mure.
Pentru Damian, bunica Taniușa este acea oază de liniște și siguranță. Bunica îl îngrijește, ținându-i mama sănătoasă. Ea îi oferă acceptare, protecție, iubire necondiționată, iar mai mult decât atât ce-i mai trebuie unui om pentru fericire? Indiferent de vârstă!
„Și la greu, dar mai ales la bine” – îmi tot răsunau în cap cuvintele bunicii Taniușa. Am plecat din casa lor cu un dor imens de mama mea, dar cu o motivație parcă și mai mare de a investi mai multă dragoste, mai multă dăruire, mai mult timp în familia pe care o construiesc acum. Oricât de multe realizări ai avea în cariera profesională, dar dacă nu ai la cine să te întorci seara, dacă nu există cineva care să se bucure sincer pentru succesele tale, atunci ești cel mai singur și trist om pe planetă. Bunica Taniușa este centrul universului pentru familia lui Dami, un univers plin de înțelepciuni, puterea de a trece peste greutăți, abilitatea de a transforma greutățile în conexiuni și mai strânse, iar cel mai important: multă, multă dragoste pentru familie.
„Dami, peste 50 de ani să ții minte că tu ai fost inimioara mea și așa cum te-am iubit eu pe tine, așa să iubești și tu mai departe familia ta. Să le duci floricele lor așa cum îmi aduci acum tu mie și armonia să dăinuie în casa ta.”, își încheie emoționată bunica Taniușa mesajul.
Mulțumesc pentru lecția de viață, bunica Taniușa. Nicio familie nu este perfectă, nicio familie nu e ferită de greutăți și tu mi-ai reamintit cât de important e să trecem peste toate ÎMPREUNĂ.
___________
Textul face parte din campania de dor „Ca bunicii din povești”, proiect inițiat de Natalia Luncaș-Ionel în parteneriat cu Ambasada României în Irlanda, organizația non-guvernamentală „Romanian Community of Ireland” și fotograful Vlad Bodarev. Menirea acestei campanii este să onoreze toți bunicii din diasporă, nu doar cei 10 participanți la interviurile noastre, mulțumindu-le astfel pentru impactul imens avut asupra identității nepoților din diasporă. Fiind cât mai prezenți în viețile noastre, bunicii ne reconfirmă rădăcinile întregului neam.
Toate drepturile de autor pentru text aparțin Nataliei Ionel, iar pentru fotografii – lui Vlad Bodarev.
Campanie de dor, dedicată bunicilor
din comunitatea vorbitoare de română din Irlanda
în parteneriat cu:
Autor fotografie: Emmanuphotography
