Dacă i-ar putea striga sufletul din toate puterile, ne-ar povesti despre toate sacrificiile făcute, despre toate plăcerile la care a trebuit să renunțe pentru ca … familia să-i fie bine, pe mama din ceruri să n-o dezamăgească, pe tata de pe pământ să-l fericească. Multe, dar multe cuțite i-au atins inima, însă, în loc s-o rănească, Ludmila mai puternică și mai cumpătată devenea, cu o forță nebănuită interioară. Ea este fiica, soția, mama care a știut când să renunțe la ea însăși pentru fericirea familiei. Totodată, ea este femeia care a avut curajul să spună: „Stop, viață! De aici preiau eu cârma.”
Povestea bunicăi Ludmila Buzdugan mi-a zguduit prezentul. Spun și eu cum mi-a zis ea: „Nu cunosc cum e la restul, dar eu știu cum e la mine” și, cu lacrimi neînțelese în ochi, îmi iau copiii în mâini și mi-i iubesc, mi-i îmbrățișez, gândindu-mă în același timp la câte am renunțat pentru a mă dedica lor. Mamele, de cele mai multe ori, uită de femeile din ele … Și e o adevărată binecuvântare ca-n acele clipe de uitare să întâlnești doamne ca Ludmila.
Ludmila Buzdugan, 64 de ani, mamă de 3 copii, bunică de 4 nepoți, originară din satul Tomai, raionul Leova, Republica Moldova. Cu o carieră respectată-n toată țara, dezvoltată-n cei 22 de ani de pedagogie în orașul Cantemir, Ludmila și-a găsit Țara Smaraldului pentru a-și tămădui lacrimile. Și de tristețe, și de bucurie pentru că, spune ea, nu există viață perfectă. A venit în Irlanda 22 de ani în urmă, atunci când decizia emigrării ar fi putut s-o lase fără casă și masă, nemaivorbind de viitorul decent la care visa pentru copiii săi. 22 de ani de apogeu profesional în Moldova și alți 22 de ani de mamă grăbită-n Irlanda. Pentru că viața nu te întreabă ce vrea sufletul, dar îți pune direct factura pe masă. Azi, cu multă bucurie, bunica Ludmila își adună toată familia la aceeași masă în Kildare, Irlanda.
Eu: Doamna Ludmila, vă mulțumesc pentru timpul dumneavoastră. Nu vreau să vedeți întâlnirea noastră ca pe un interviu, ci ca pe o discuție de la suflet la suflet. Vă admir de mult timp pentru dăruirea cu care vorbiți despre familia pe care o creșteți. Să o luăm de la începuturi: cine este femeia Ludmila?
Ludmila Buzdugan: Femeia Ludmila e o mamă, o bunică împlinită care trăiește din bucuriile familiei. Am 64 de ani împliniți, Doamne, ajută. Am activat 22 de ani ca profesoară de limba engleză la liceul din orașul Cantemir, în sudul Moldovei, o profesie foarte respectată acasă 2 decenii în urmă, din simplul motiv că puțini vorbeau engleza. Elevii mei au ajuns în lumea mare datorită englezei, iar cu mulți din ei păstrez legătura și astăzi. Am avut studenți care au ajuns la olimpiade republicane chiar și la biologie în limba engleză și tare mă mai mândresc cu ei. Apoi am venit în Irlanda unde a trebuit să îndeplinesc diferite munci, însă pedagogia rămâne pasiunea mea din totdeauna.
Dar de ce ați plecat?
Bunica Ludmila: Anul 2001 era mijlocul celei mai mari sărăcii prin care trecea Moldova după independență. Nu ne primeam salariile câte 7, 8 luni ori chiar și mai mult, iar soțul își pierduse locul de muncă așa cum mulți alții o pățeau în acea vreme. Aveam băiat de universitate, fiică de liceu și copil de grădiniță și da, banii nu aduc fericirea, însă noi măcar pentru a ne întreține aveam nevoie de ei. Soțul a avut mai multe încercări de a munci în Germania, însă de fiecare dată a eșuat, datoriile tot acumulându-se mai mult și mai mult. Apoi eu am luat decizia de a venit în Irlanda. Am riscat totul să venim aici. Atunci nu era chiar așa ușor să-ți pui pașaportul în buzunar ș-ai plecat unde ai vrut. Am împrumutat 5000 de dolari de la un cămătar care dădea „bani la procente”, am pus casa în gaj la bancă pentru a mai împrumuta 1000 de dolari și am venit. Era obligatoriu să muncim și să câștigăm acei bani. Îți place sau nu locul de muncă, cunoști sau nu engleză – mai puțin conta. Eram legați de contractul de muncă, altminteri ne pierdeam casa.
Am prins și eu sărăcia din Moldova, născută fiind în 90’, însă cum se vedeau greutățile în familie prin ochii unui părinte?
Bunica Ludmila: „Simplu și dureros: erau perioade lungi când nu aveam niciun ban în casă. Erau cazuri când nu aveam nici ce să punem pe masă. Salariul nu era suficient nici pentru mâncare, nu mai vorbim de alte cheltuieli. Au fost cazuri când nu aveam bani să cumpărăm încălțăminte. Mult ne-a mai ajutat tatăl meu, să-i fie țărâna ușoară. El creștea în fiecare an câte un porc pentru noi, mai avea și 2 vaci care ne asigurau permanent cu brânză, lapte. Apoi, când a trebuit să dăm băiatul mai mare la universitate el și-a vândut juncănașul (n.r. Bou tânăr, între 3 și 4 ani) numai ca să-l putem trimite pe „Sașa-intelighentul”, așa cum îi spunea bunicul, la Chișinău. Că el fusese admis, datorită notelor mari, la buget, dar bani de drum, de mâncare, de haine – de unde?”
Copila Ludmila, de acasă Ursu, a crescut de la 12 ani fără mamă. Mai are un frate și o soră, fratele mai mare a decedat la doar 42 de ani. Mama s-a stins din viață în încercarea de a mai aduce un copil pe lume, la doar 37 de ani. Tatăl Alexei a rămas văduv la doar 45 de ani și, povestește Ludmila, abia recent a înțeles cât de greu i-a fost tatălui său atunci, singur fiind, cu 4 copiii în grijă și o casă nefinisată. „Acum pot doar să-mi imaginez prin ce-a trecut, însă atunci îmi părea că e cel mai puternic om din lume. El a făcut tot posibilul ca noi să învățăm. Nici nu ne punea la treabă pe acasă numai ca să avem timp să facem carte. Ne-a oferit tot ce-a putut: ne-a construit case, ne-a trimis pe toți la școală, doar că … de mila unei mame niciodată nu am mai avut parte.”
Cine e femeia Ludmila, totuși?
Bunica Ludmila: Pe plan personal te referi? Cred că n-aș avea multe de spus pentru că …
Și brusc, doamna cu chipul mereu zâmbitor plânge. Nu doar cu un nod în gât, ci chiar îi curg lacrimile. Îmi era ciudă pe mine c-am insistat. De ce naiba am întrebat dacă eu deja văd ce mamă grijulie este, ce prietenă specială e pentru fiica Veronica, ce bunică înțeleaptă pentru nepoți. Mi-am cerut scuze pentru întrebare, fiind gata să schimb subiectul când doamna Ludmila respiră adânc și îmi predă cea mai prețioasă lecție, înșirându-mi pe foaie toată povestea de viață.
Bunica Ludmila: Nu există viață perfectă și tocmai de asta trebuie mereu să înveți pentru a înțelege cum tu singură să-ți creezi momentele perfecte. Eu am învățat, m-am dedicat profesiei mele și asta mi-a adus o satisfacție imensă. Apoi da, eram foarte foarte fericită să fiu mama copiilor mei și-mi era de ajuns. Eu cred că fiecare femeie trece printr-o perioadă când renunță la ea însăși. Important să nu fie prea lungă această perioadă.
Timp de vreo 10-12 ani de Irlanda, în iureșul grijilor cu creșterea copiilor, apoi nunțile lor, apoi multă muncă pentru a le procura apartamente în Moldova, pe urmă au venit nepoții pe lume și … am cam uitat că nu sunt doar soție, mamă, bunică, dar și femeie. Au trebuit să curgă multe lacrimi să realizez că trebuie să mă iubesc pe mine însămi. Parcă eram într-un maraton de munci. Prea pustiit îmi era sufletul și nu reușeam. Salvarea a venit din partea fiicei. Veronica a început să mă scoată la o cafea în oraș, am descoperit cu ea și familia toate comitatele Irlandei pentru că femeii Ludmila îi place enorm să călătorească. În ultimii 6-7 ani am fost în Birmingham, Paris, Seville, New York, Amsterdam, Creta, Rhodos, Lanzarote, Portugalia și aventura abia a început. În Irlanda încerc să fiu la cât mai multe evenimente prezentă, mai ales cele de calitate, de suflet cum sunt cele organizate de Mama în .IE sau alte comunități din diasporă. Eu azi practic yoga, am grijă de aspectul fizic și mă bucur cu adevărat de viață. Greu, dureros am ajuns aici, dar repet: nu există viață perfectă și doar de noi depinde să ne creăm momentele perfecte-n viață.
Rugați de mine și colegul fotograf, Vlad Bodarev, să găsească o activitate care le-ar descrie familia-n imagini, bunica a ales să planteze împreună cu nepoții în grădina casei. „Așa cum plantele cresc numai dacă sunt îngrijite, așa și familia noastră”, își justifică bunica Ludmila alegerea. În casă ne așteptau pe masă brânză, ceapă verde și roșii, mămăligă și friptură de carne – esența unui moldovean, indiferent de țara în care a emigrat. Ginerele irlandez mi se destăinuie, mai în glumă, mai în serios, în timp ce-și mângâia tricoul: de când m-am însurat cu Veronica, soacra Ludmila mă hrănește atât de mult că uite ce burtă am.” Nu reușim să terminăm un subiect de discuție că deja îndemnul de a mânca a și apărut din partea Ludmilei. Ca o moldoveancă veritabilă. Drept că era și aproape 10 seara, iar eu mai aveam alte 90 de minute distanță până acasă.
În cei 22 de ani de când este în Irlanda, bunica Ludmila și-a adus cei 3 copii alături, fiecare fiind deja la propria casă în județul Kildare. Au trecut împreună prin divorțuri, intervenții chirurgicale complicate, griji financiare ori succese antreprenoriale și, de fiecare dată, orice provocare îi făcea și mai uniți, și mai puternici ca familie. Casa Ludmilăi e vizavi de școala nepoților, iar ei, cei mai norocoși nepoți din lume, toate după-amiezile și le petrec la bunica. Caoimhe (n.r. Se citește Kuiva), cea mai mică nepoțică poartă cu mândrie nume irlandez și sânge moldovenesc. Într-o zi, ea și frații mai mari își vor cumpăra o casă în Moldova. „Pentru familie”, zic ei.
– Care ar fi o valoare pe care ați vrea ca nepoții dumneavoastră neapărat să o ducă mai departe-n viață?
– Familia. Valoarea familiei. Eu ori de câte ori am fost pusă-n viața asta să aleg între familie și altceva, mereu am ales familia și mi-aș dori și ei să-nțeleagă cât de prețios este acest dar. Nu există sărbătoare să nu ne adunăm la aceeași masă și exact la fel e și în caz de greutăți. Și la bine, și la greu, tot în familie să ne întoarcem pentru că doar aici găsim vindecarea. Aș vrea foarte mult ca și ei, când vor avea copiii lor să prețuiască valoarea familiei la fel de mult.
– Mi-ați povestit prin ce uragan de evenimente ați trecut și cât de mult v-au influențat ca femeie. Aveți o nepoată: ce sfaturi ați avea pentru femeia din viitor – Caoimhe?
– Să fie puternică, niciodată să nu cedeze greutăților, indiferent de situație. Nu există viață fără probleme, dar nici probleme fără soluții. Nu pot să nu menționez că nepoata noastră vine dintr-o familie cu tată irlandez și mama moldoveanca și îmi pare foarte important să știe cât de puternică este mama ei. Pentru că în Moldova mai greu s-a ajuns la democrație, la libertatea femeii și e important să aibă și ea această tărie de caracter.
– Și ce n-ar trebui niciodată nepoții dumneavoastră să nu uite despre Moldova, crescând în Irlanda?
– Istoria Moldovei, în primul rând. Să știe de unde au pornit, cum le-a evoluat neamul și nu doar să cunoască, dar și să povestească mai departe. Nepoții mei sunt vocea Moldovei în Irlanda: la școală, la muncă și peste tot unde vor ajunge în viață și de ei depinde cum alte naționalități ne vor respecta țara. Și restul tradițiilor, bineînțeles, precum dansurile moldovenești, spălatul cu ouă roșii de Paște și altele, pe care noi avem grijă să i le arătăm prin exemple vii, în fiecare zi.
Fără a avea vreun titlu oficial, Ludmila este o minunată ambasadoare a tot ce-a spus Ștefan cel Mare: Moldova e a urmașilor săi. Ea duce mai departe generațiilor de nepoți limba română, respectul față de familie, ospitalitatea moldovenilor, mămăliga, friptura și toate valorile frumoase ale unui neam. Valori care parcă există oriunde, dar tot acasă, lângă bunici, cel mai bine sunt desprinse, definindu-ne identitatea. Așa cum nu există viață perfectă, nici țară perfectă nu-i. Numai de noi înșine depinde cum ne construim traseul în viață și ce lăsăm în urma noastră. Bunica Ludmila Buzdugan lasă iubire, putere și curajul de a spune „Stop, viață! De aici preiau eu cârma”. Dar voi?
______________
Textul face parte din campania de dor „Ca bunicii din povești”, proiect inițiat de Natalia Luncaș-Ionel în parteneriat cu Ambasada României în Irlanda, organizația non-guvernamentală „Romanian Community of Ireland” și fotograful Vlad Bodarev. Menirea acestei campanii este să onoreze toți bunicii din diasporă, nu doar cei 10 participanți la interviurile noastre, mulțumindu-le astfel pentru impactul imens avut asupra identității nepoților din diasporă. Fiind cât mai prezenți în viețile noastre, bunicii ne reconfirmă rădăcinile întregului neam.
Toate drepturile de autor pentru text aparțin Nataliei Ionel, iar pentru fotografii – lui Vlad Bodarev.
Campanie de dor, dedicată bunicilor
din comunitatea vorbitoare de română din Irlanda
în parteneriat cu:
Autor fotografie: Emmanuphotography
